Classique.ro @ Blog

Archive for decembrie, 2009

Nu poţi vorbi despre Ileana Sărăroiu, ascultându-i doar discurile şi înregistrările din radio şi televiziune. Trebuie neapărat s-o fi văzut-o cântând live. O flacără mistuitoare! Dǎruire totalǎ, o forţǎ emoţională uluitoare, ca şi când ar fi fost ultimul cântec…Har de la Dumnezeu, tehnică vocalǎ de excepţie, inteligenţă nativă sclipitoare, un uluitor simţ histrionic, o perfectă empatie cu publicul. Pentru Ileana, cântecul era “calea de-a ajunge la sufletul publicului” aflat fie în sala de concert, fie în săliţa vreunui cămin cultural sătesc, fie în preajma estradei dintr-un restaurant de lux, fie în bătătura vreunui nuntaş, fie în studioul de înregistrări sau în platoul de filmare al televiziunii. Ca şi Marin Preda, Ileana credea cǎ “dacǎ, secole la rând, ţǎranului român i-a fost îngrǎdit accesul la cultură, atunci şi-a creat el o cultură spiritualǎ proprie. Milioanele de oameni ai satului au trecut prin seisemele istoriei punând-i pecetea trǎirilor sale la ceas de bucurie şi la ani de suferinţǎ”.
“Cântecul ţăranului român – spunea ea – strǎbate drum lung, fără note, fără profesori. Se plămădeşte în vatra sufletului, trece apoi prin mintea lui, unde durerea, bucuria se ţes în iţele versului cu flori la cheutoare, apoi ajunge în goarna gâtului unde se mlădiază în tril de ciocârlie şi trece din nou prin suflet unde se desăvârşeşte cu boarea simţirii frumoase pornind cǎtre oameni …sǎ le fie însoţitor de viaţǎ”.
Ca şi strǎbunii ei, provenea din satul Valea Voievozilor, judeţul Dâmboviţa. Deşi o pǎrǎsise din perioada liceealǎ intrând în vânzoleala urbană, lumea satului cu văi şi dealuri înflorate, cu dorurile înmănunchiate în sezătorile iernilor geroase, i-a rămas icoană vie în sufletulul frǎmântat de amintiri. Făcea o distincţie netă între folclor şi ceea ce numea ea “cântecul popular”. Despre primul zicea cǎ este o creaţie primarǎ, autenticǎ, uneori prea “regionalǎ”, cu acces foarte limitat la…”consumul public”, subiect de studiu pentru savanţi precum marele etno-muzicolog Constantin Brǎiloiu. Despre cântecul popular, cântat de un interpret cu orchestră, avea teoria ei. Cântecul dintâi era valabil la faţa locului, acolo în brazda câmpului, cel de-al doilea era valabil la ţarǎ dar şi la oras, în condiţiile în care satul se urbaniza galopant. Prin anii ’60 -’70, “folclorul” era invadat de tot felul de neaveniţi dornici de îmbogǎţire, dar şi de politruci care încercau sǎ transpunǎ în cântec “realitaţile politico-sociale” ale vieţii satului românesc cooperativizat. În programele de radio şi de televiziune, în sǎlile de spectacol, se purtau discuţii despre autentic, purism şi kitch în creaţia populară. Discutam adesea cu ea despre toate acestea. Odată, vorbind despre costumul popular, eu susţineam rolul Televiziunii de gardian în conservarea autenticitǎţii costumului popular, dar ea a venit cu o opinie, care m-a surprins. A strâmbat uşor din nas, cum că nu ar fi chiar aşa. Conştientiza cǎ recrearea scenograficǎ a satului este falsǎ, cǎ niciun ţǎran nu mai trǎia ca în secolele trecute şi că ar fi absurdă şi nedorită o reconstituire a satului tradiţional. “Acesta trebuie evocat cu bun simţ şi măsură.În consecinţă, nici costumul nu mai e acelaşi” – spunea ea. Dacǎ te sui pe scenǎ şi cânţi cu orchestra, trebuie găsit ceva care sǎ-i dea ţăranului sentimentul că spectacolul tǎu este o “pauzǎ sărbătorească” în munca lui tot mai mecanizată, si nu să-i creezi sentimentul că merge la praşilă”. Deaceea, Ileana purta costume foarte frumoase, autentice, putin “ajustate”. Rar îşi punea marama, numai când cânta cântece sau balade foarte vechi. Avea un profund respect si admiraţie până la evlavie faţă de înaintaşi. Despre Maria Tǎnase, Ioana Radu şi Rodica Bujor (idolii ei) spunea că au fost genii deschizatoare de destin pentru muzica popularǎ. “Ele au cules cântece de la sursă, le-au prelucrat şi le-au adus la oraş în cercuri intelectuale şi le-au transformat apoi, prin intermediul Radioului şi turneelor, într-un bun naţional. Noi avem altă misie – zicea ea. Mai întâi trebuie să continuăm eforturile lor, aducând la public comorile inedite ale folclorului muzical sătesc, dovezi ale geniului creator al strămoşilor noştri. Ca şi Ioana Radu, socotea că interpretul are datoria de a “cizela”cântecul cules. Nouă ne e mai uşor azi să le popularizăm- zicea ea, pentru că dispunem de formule mult mai rapide de promovare la scară naţională, prin televiziune, radio, discuri, casete.” Ileana a cântat cântece populare, romanţe, cântece de petrecere dar şi muzică uşoară. Era îndragostită de muzica spaniolă şi italiană. Era o femeie inteligentă activă, foarte informată. Citea ziare culturale, reviste, cărţi. Nu scapa nici un mare spectacol al vremii. Confraţii, mai ales colegele de breaslă o socoteau un fel de staroste şi îi ziceau cu, glumă tandră, “ţăţică”, asa cum se zice la la ţară, sorei ceile mari.
A străbătut lumea în lung şi-n lat, trăgând după ea o boală ascunsă şi periculoasă. Târziu, după plecarea ei către Câmpiile Elizee, am aflat că Ileana ştia de aceasta, o identificase în America în cabinetul unei apreciate doctoriţe de origină română. In ultimul turneu din State şi Canada, cele două se văzuseră şi stabiliseră iminenţa operaţiei salvatoare şi preţul ei. In dolari, fireşte.Pentru a nu rămâne datoare, Ileana a amânat intervenţia şi s-a întors în ţară cu gândul de a strânge banii necesari şi a se reîntoarce, ceva mai târziu. Soarta a avut însă alte socoteli cu destinul ei.
Ceasul cel rău a lovit-o pe o scenă de lângă Călăraşi, în timp ce cânta. Anevrismul neglijat şi vitalitatea ei debordantă s-au dovedit fatale (îndoliind mirii şi nuntaşii care doriseră ca Ileana să le farmece cea mai frumoasă zi din viaţă). Era o superbă seară de primăvară din luna mai a anului 1979.
Dispariţia ei neverosimilă, rapidă şi în plină glorie a dat naştere multor legende, toate la fel de aiuritoare. Au rămas în Arhiva TVR înregistrările audio şi video, pe care vi le oferim dumneavoastră, în numele Ilenii.

Ioana Bogdan

Un filozof francez spunea: „Comedia-glumă nu este nimic altceva decât tragedia cazută pe capul altuia..” . Aceasta este de fapt povestea celor „Doua lozuri”, în care Birlic apare în film, pentru prima dată, într-un rol tragic plasat intr-o comedie.
1957 – Toamnă tarzie. La cinematiograful „Patria” rulează noul film românesc, ”Doua lozuri”. Dis de dimineaţă se formeaza un şir lung de oameni, din hol până departe, în lungul bulevardului, să-l vadă pe Birlic.
2009, toamna. Publicul il aşteapta si acum pe marele Birlic …de data asta sa le intre chiar în casă…prin intermediul unei dracovenii inexistente cu 50 de ani în urmă…DVD-ul. Are de partea domniei sale geniul scriiturii lui nenea Iancu, harul actoricesc pe care i l-a dat cel de sus şi bucuria reuşitei a doi regizori care nu mai sunt de mult tineri…
AUREL MIHELES – co-regizorul filmului

Pentru mine şi pentru colegul meu Aurel Miheleş, filmul DOUA LOZURI a avut întotdeauna o semnificaţie aparte. Este debutul nostru în cinematografia românească. Simt parcă şi acum, după atâtea decenii, emoţia a doi tineri regizori iesţi de pe băncile facultăţii care, dovedind o propensiune deosebită pentru fantezia comică, au avut curajul să facă un film pe un text caragealian. Şi nu după una dintre marile sale scrieri dramaturgice ci după o lucrare de mică respiraţie, nuvela “Două loturi”. Am schimbat puţin titlul pentru a fi mai la îndemana spectatorilor din anii…Ca şi personajul nostru din film, Dl.Lefter Popescu, ne-am antrenat într-o goană nebunească dupa lozul cel mare, caştigator. Reacţia publicului şi a criticilor, succesul şi longevitatea filmului, ne fac să credem că … noi am avut mai mult noroc şi am caştigat… (Citat din cronica vremii)
La prima impresie, filmul nostru pare o comedie spumoasă, hazlie, dar privindu-l cu mai multă atenţie, povestea ghinionistului nostru personaj se ţese pe o canava de-a dreptul tragică. Paşnicul şi banalul domn Popescu, contopist conştiincios, suportă tot mai greu abuzurile şi teroarea unui şef despotic. Nu vede eliberarea sa din acest coşmar zilnic decât printr- o intervenţie a Providenţei – un câştig la loterie. Şi, atunci când e convins că l-a luat pe Dumnezeu de picior, Fortuna îi dă cu tifla aducându-l în pragul demenţei. Noi am considerat că trebuie să insistam asupra acestui aspect accentuând finalului tragic al personajului, chiar depăsind puţin textul scris de nenea Iancu Caragiale. Faptul că functionarul modest si corect ( anihilat de teroarea unui şef la fel de mediocru ca şi el dar mai puţin onest), nu găseşte o solutie activă, radicală de a evada din insuportabilul său cerc existential şi se multumeste cu speranţa într-o minune…ceea ce îl duce la pierderea raţiunii. Cred şi acum că apariţia flaşnetarului, interpretat magistral de marele actor Ion Iancovescu şi comentariul susţinut de vocea inconfundabilă a unui alt genial actor – Radu Beligan – creşte tensiunea din finalul filmului şi-l determină pe spectator să lase de-o parte momentele de comedie si să privească cu atenţie, măcar o clipă, la propria sa viaţă… Despre Marele Actor – cu majuscule – Grigore Vasiliu Birlic cred şi astăzi că a realizat in DOUA LOZURI, “rolul vieţii sale” din cinematografia romanească. Zecile, sutele de nuanţe ale mimicii sale au desenat pe ecran scene paroxistice de comedie şi de tragedie, făcând dintr-o nuvelă un film de referinţă. El a conturat magistral un personaj cu doua feţe, una modesta şi înduioşitoare în banalitatea sa şi alta eroică, de un curaj nebun, din nefericire hilar, precar şi inutil…Birlic a făcut din filmul DOUA LOZURI un fel de suită de scene memorabile. Amintiţi-vă patru scene esenţiale: scena camerei devastate de cautarea biletelor de loterie, scena găsirii acestora…cu baletul acela incredibil al degetelor, scena în care dl.Lefter Popescu se crede “atot-puternicul Popescu”şi demisionează fericit…Ca răzbunare supremă, zmulge din mainile altor functionari dosare groase şi le trunca în aer, împrăştiind sute de file de hârtie pe treptele fără sfârşit…Să nu uităm scena delirantă, în care se caţără pe candelabru repetând ca un mecanism stricat replica, devenită celebră, “vice-versa”….
Pe maestru ca şi pe ceilalţi actori din distribuţie, pe toţi oamenii cu care am lucrat pe platoul de filmare, pe toţi cei care au contribuit la reuşita acestui prim film al nostru, Gheorghe Naghi si Aurel Miheleş îi aplaudă cu toată căldura, ca la premieră, şi le mulţumesc cu recunoştinţă!
Gheorghe Naghi- regizor

Filmul DOUĂ LOZURI ( 1957)
Ecranizare după schiţa lui I. L. Caragiale Două Loturi
de Jean Georgescu, Aurel Miheleş, Gheorghe Naghi

ACEST DVD pune la dispozitia publicului una dintre cele mai reusite transpuneri cinematografice din opera lui I.L. Caragiale. Aceste pelicule , realizate în anii 50 -70, alcatuiesc o fresca vie, in care putem vedea cu claritate moravurile generatiilor trecute, atat de prezente si timpul ile noastre. Caragiale ne da prilejul sa ne privim in oglinda fara sa ne mintim. Depinde de noi daca vedem doar umorul spumos sau patrundem in profunzimea textului pentru a pipai “ talcul” povestilor sale. Filmele ofera in plus si o intalnire de mare impact cu “galeria de aur” a titanilor scenei romanesti: Gr. Vasiliu Bilic, Al. Giugaru, Elvira Godeanu, Costache Antoniu, Ion Fintesteanu, Niki Atanasiu, Carmen Stanescu, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Ion Lucian, Cella Dima, Stefan Ciubotarasu, V. Tastaman, Florica Demion, Miluta Gheorghiu, Mircea Crisan, Horia Serbanescu, şi multi, multi altii, nume intrate in legenda si constiinta noastra colectiva. Am dori ca primul beneficiar al demersului nostru de restituire a valorilor culturale romanesti, in conditii tehnice moderne, sa fie tanarul de astazi, pentru care si Nenea Iancu Caragiale si marii interpreti ai personajelor sale, prind viata…din nou!

“Mi se pare ca televiziunea a nenorocit putin lumea. A legat-o de ea.”-
spunea cu umor maestrul Jean Georgescu.
Noi, incercam sa legam si noi lumea de micul ecran al player-ului sau al computerului avand ca scop o campanie de restituiri cultural-artistice si demonstrand ca in Romania, “cultura are impact” daca este autentica si de substanta. Stim ca in mare parte, tanara generatie, mai ales adolescentuii nu manifesta atractie deosebita pentru lectura textelor clasice. Dorim ca DVD-urile nostre sa devina un util material didactic pentru elevi si studenti, familiarizandu-i cu creatia literara prin acest mijloc de documentare, “mai seducator”si mai familiar pentru ei, cum ar fi computerul si DVD-ul. Dar mai ales să potenţeze la maximum continutul, mesajul oricărui text, fie că este o ecranizare dupa o piesă celebră, sau o dupa nuvela. Vor înţelege că, asa cum scria Şerban Cioculescu:
“Caragiale nu şi-a urât semenii şi nu i-a dispreţuit. Prin firea sa sociabilă, a avut nenumărate prietenii. Mai mult, îi plăcea să stea de vorbă cu oameni simpli şi de rând, cu necunoscuţi, în care psihologul surprindea mai mult bun-simţ şi o rostire mai plastică decât la atâţi pretinşi intelectuali, din drojdia socială, avantajos ierarhizată. Aşadar, nu a putut crede în prostia fără leac a colectivităţii noastre, ci numai în aceea a unei obraznice şi tot atât de triviale suprastructuri. Aceasta l-a izgonit din ţară, prin nerecunoaşterea meritelor lui, prin umilinţele impuse caracterului său independent şi mândru, prin sensul zădărniciei şi al inoportunitaţii pe care-l dădeau artei şi artistului.”

In insemnarile sale adunate sub titlul:“Texte de supravietuire”, marele regizor Jean Georgescu (pionier al cinematografiei romanesti, vedeta europeana prin anii’30, pe cand lucra in Franta, alaturi de Cristian Jaques si Fernandel ), afirma: “Caragiale este alfa si omega spiritului comic si satiric al acestei natiuni. Pe lânga calitatea de literat, Caragiale a fost, s-ar putrea spune, si un mare “scenarist”. Nuvelele lui, schitele, piesele de teatru sunt in fond o suita de imagini conturate intr-o naratiune foarte cinematografica. Inainte de toate Caragiale este scenarist, el povesteste vizual. La 1900 nascocea scenarii fara sa stie ca vreodata schitele lui vor fi facute film. E colosal cât de multe ii poate sugera! “
In aceste conditii il va confisca computerul pe Caragiale scoţându-l din sălile de teatru şi cinema sau din paginile cărţilor? Nu este vorba despre o confiscare. Vreau sa cred ca e un alt mod de a-l citi pe Caragiale, o coniventa parafata de zâmbetul malitios mijit de sub mustata maestrului umorului românesc si universal…
Avem dovezi ca maturii si vârstnicii doresc sa revada aceste ecranizari cu plăcere, unii retraind bucuriile tineretii lor…alaturi de actorii preferati. Primul pas de a transla în alt limbaj aceste opere, dincolo de traditionala scenă a teatrului, l-a facut Radioul pe calea undelor hertziene. Cu foarte mare succes! Mii de ascultatori români, din generatiile miraculoasei cutii de lemn sau ebonită, nu pot uita nici astazi vocile actorilor interpreti şi nici vocea povestitorului care trebuia să localizeze actiunea, si descrie infatisarea, gesturile si straiele personajelor. A fost un prim exercitiu democratic de imaginatie si de atitudine, accesibil unui public de zeci si sute de mii de oameni. Au urmat discurile din vinil. Filmul si micul ecran au adus personajele – tot pe cale mediata – mult mai aproape de public, de marele public, contorizat intr-o audienta cu cifre de milioane de persoane. Japonezii spun ca impactul unui lucru” vazut” este de 10 ori mai mare decat impactul unui lucru”auzit”. şi a lumii româneşti trăitoare la răspântia dintre veacurile 19 şi 20.
Am fost intrebată dacă filmul redă opera caragealiană mai bine decât lectura.. Nu cred ca maniera de abordare (literara, teatrala sau cinematografica) a operei caragealiene reda mai bine sau mai putin bine societatea românească aflata in tranzitia politico- socială din secolul XIX catre secolulXX..Sigur ă scriitura, cartea, lectura te provoaca la un dialog direct si intim cu autorul şi cu universul lui. Cartea confera cititorului o libertate totala de interpretare şi atitudine. Importante sunt însă şi alte aspecte ale apropierii de opera lui Caragiale si anume atitudinea fata de opera, de contextul ei istoric, punctul pâna la care merge “originalitatea adaptarii”, in raport cu opera initială. Nu sunt sigură ca aducerea in scena, in jurul lui Trahanache si Tipatescu a unor comandouri anti-tero, avioane sau a altor simboluri specifice conflictelor lumii contemporane, poate potenta mai mult mesajul decât textul si regia imaginate de autor. Nu pentru ca aş fi nostalgică…ci pentru că geniul lui Caragiale nu a mers pe detalii exterioare ci pe esenţa de caracter a personajelor…Redingota cusuta de croitori autohtoni dupa moda pariziană, esarfa de sub gulerul scrobit, automatismele verbale şi caracterul versatil îi sunt suficiente “onorabilului domn” Catavencu şi alor săi ca să treaca instantaneu din opozitia politică zgomotoasă şi patriotardă în fruntea “ bucatelor” oferite de “puterea politica”.
Sigur că, filmul nu înlocuieste lectura, dar noi mizam pe faptul că vizionarea filmelor lui Jean Georgescu, Sica Alexandrescu, Ghe.Naghi si Aurel Miheles, piesele de teatru regizate de maestrul Liviu Ciulei sau Sorana Coroama Stanca, pe player sau pe computerul personal, poate constitui un gest comod şi seducator, dar şi un ajutor real pentru cunoasterea clasicilor literaturii române. DVD-urile aduc in casele oamenilor opera caragealiană (ca dealtfel a oricarui alt scriitor), fie prin ecranizari cinematografice cu distributii de legendă, fie prin adaptările succesive care s-au facut pe scandura scenei sau pe platourile televiziunilor cu generaţii succesive de actori. Impactul este important entru că piesele, schitele şi “momentele” nemuritoare lui nenea Iancu, vorbesc despre noi, despre firea noastra, despre viata nostra de zi cu zi.
Ca să construiesti şi să finalizezi un proiect de reconstruire a universul creat, acum mai bine de peste un secol ,de catre un uriaş dramaturg, recunoscut pe toate conti-
nentele, trebuie să crezi în şansa culturii românşti. Care este target-ul acestor DVD-uri? Păi, folosind o expresie de-a lui Caragiale, putem spune:
“Care va sa zica”, toată suflarea omeneasca, capabila sa faca haz de necaz.

Lucru dovedit de prezenta lui Caragiale in zeci de antologii literare in care autorul “Scrisorii pierdute” este prezentat alaturi de Homer, Esop, Ovidiu, la Fontaine, Balzac, Dickens, O.Wilde, L.Tolstoi, E.A.Poe, Dreiser, Gogol, Andersen, T.Bernard, Cehov. Stiati ca la Ploiesti, prin grija concetatenilor sai, exista O colectie de portrete Caragiale, cea mai mare colectie dedicata unei personalitati a culturii universale, semnate de peste 1000 de artisti de pe toate continenetele?
Cred ca DVD-urile cu transpunera operei caragealiene, ca si cele dedicate altor importanti scriitori români, n-ar trebuie să lipsească din nici o casa de româní!. Ne regasim in ele ca intr-o oglinda, cu toate bunele şi relele firii noastre, iar râsul sănătos sau zâmbetul melancolic ne dau speranţa de a fi mai buni…într-o lume mai bună….
Ioana Bogdan

PHOENIX – „Vremuri” / „Totuşi sunt ca voi” (1969)

Grupaj din emisiunea „Realitatea ilustrată” (18 mai 1969) cu piesele care deschid cele două EP-uri ale formaţiei timişorene, pe atunci beat. Muzica aparţine solistului Florin „Moni” Bordeianu şi chitaristului Nicolae Covaci, textele lui Victor Şuvagău. Înregistrările audio au fost practic produse de radiofonistul Cornel Chiriac. Ceilalţi actanţi din imagini: Bela Kamocsa–bas, Gunther Reininger–orgă, Pilu Ştefanovici–tobe. De filmări s-a făcut răspunzător teleastul Titus Munteanu, timişorean şi el, la rândul său fost muzician de jazz (flautist, absolvent de Conservator).

SINCRON – „Hăulita de la Gorj” (1966, live la TVR 10 ani!)

Una dintre cele mai celebre prelucrări din folclor ale grupului beat bucureştean condus de solistul şi organistul Cornel Fugaru. Alături de el: Alexandru Arion, Dan Voinescu şi Constantin Cobârzan–chitare, Antonio Cobârzan–bas şi Ilie Mihalache–tobe. Prelucrările etno au constituit noutatea cu care trupa a reuşit să treacă de interzicere (după ce cântase în limba engleză, într-o transmisiune TV în direct de la Sala Radio), depăşind în popularitate cele mai fanteziste… previziuni. Cu al doilea disc single al trupei a venit de altfel un nou început!

SFINX – „Bună dimineaţa” (1968, repetiţii şi interviu cu Emil Hosu)
Filmare cu grupul bucureştean (din prima sa perioadă, beat) într-o componenţă inedită: Octav Zemlicka (compozitorul principal) şi Adrian Ivaniţchi (viitorul folkist)–chitare şi voci, Corneliu „Bibi” Ionescu–bas, Idu Barbu–orgă, Petre Iordache–trompetă şi Sergiu Zagardan–tobe. Locul repetiţiei: Casa de cultură „1 Mai” de pe strada Mihai Eminescu, unde echipa TVR în frunte cu reporterul Emil Hosu i-a surprins pe muzicieni. La cererea realizatorilor, melodia a fost scrisă pe loc de compozitor.

SIDERAL – „Uvertură” (1967) / „De-aseară latră” (1969)

Două filmări complexe cu una dintre formaţiile de chitare electrice celebre în Bucureşti şi nu numai. Componenţă: Mugur Winkler–chitară solo, Mircea Drăgan–claviaturi, Vlad Gabrielescu–chitară armonie şi voce, Liviu Tudan–bas şi voce (compozitor principal) şi Ştefan Mihăescu–tobe, ultimii doi muzicieni dipăruţi, din păcate, în urmă cu câţiva ani. Prima piesă aparţine Revelionului 1968, a doua ţinând de emisiunea „Bună seara, fete! Bună seara, băieţi” (în acest caz organistul numindu-se Andrei Ignat). Trupa nu a apucat să editeze vreun disc, singurele mărturii fiind filmările TVR şi cele pentru filmul artistic „Ultima noapte a copilăriei”.

MONDIAL – „Atât de fragedă” (1969)

Celebra trupă pop-rock studenţească a cunoscut gloria la Club 303, apoi la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”. Alături de lider, basistul Filip Merca, în momentul filmării figurau solistul Gabriel Drăgan, Mişu Cernea–tobe, Gabriel Litvin–chitară solo, Dragoş Vasiliu–chitară armonie şi Mircea Drăgan-claviaturi. Melodia a fost compusă de solist, pe celebrele versurile eminesciene. Înregistrarea a fost propusă de Mircea Drăgan în varianta acestei orchestraţii extinse (la care s-a adăugat grupul vocal al lui Voicu Enăchescu) şi efectuată într-un studio din Radio noaptea, pe opt piste, cu Florin Bogardo la pupitrul de mixaj. Piesă de pe debutul discografic din 1969, un EP de patru piese editat de Electrecord. Filmarea se datorează emisiunii „Electronii în lumina reflectoarelor”, exportată la un moment dat în Franţa.

ROŞU ŞI NEGRU – „Soare şi vânt” (1971)

Grupul a fost fondat la Bucureşti de claviaturistul Silviu „Nancy” Brandes, apoi mutat la Iaşi. La primul festival naţional de muzică pop „Club A”, din 1969, fuseseră cooptaţi bateristul Ovidiu Lipan „Ţăndărică” şi Liviu Tudan, cel care a dat o nouă direcţie trupei, în sensul abordării unor compoziţii proprii. La al doilea festival, în 1971, deşi fără Tudan, trupa a dominat prin premiile individuale. Lucrarea prezentată atunci (acesta fiind un scurt extras) se apropia şi mai mult de filonul rockului progresiv. Pe lângă cei doi instrumentişti deja pomeniţi, mai apar Niki Dorobanţu–chitară, Florin Marcovici-bas şi voce, Dumitru Grigoraş-flaut şi alţii. Facultativ: Se pare că formaţia a susţinut la Iaşi un prim concert de rock simfonic, beneficiind de un sprijin important din partea lui Sabin Păutza.

PROGRESIV TM – „Crede-mă” (1972)

A doua trupă de pe Bega ajunsă celebră la nivel naţional înregistra pentru Revelionul TVR în componenţa: Ladislau „Loţi” Herdina–chitară, Harry Coradini (pe numele adevărat Harald Kolbl)-voce, Helmut „Hely” Moszbrucker-tobe, Ştefan „Stefi” Pentek-claviaturi, Zoltan „Zoli” Kovacs-chitară bas (compoziţia sa, pe versurile Aureliei Olărescu). Piesa de faţă a fost editată pe culegerea „Formaţii de muzică pop”, primul volum (unde la pian figurează Mihai Farcaş, în plus cu Gheorghe Torz la flaut) dar şi pe varianta de casetă audio a LP-ului „Dreptul de a visa”, în 1975.

ROMANTICII – „Crăiasa din poveşti” (1973)

Grupul a avut o primă perioadă de existenţă… studenţească, însă această filmare este prima atestare a celei de-a doua formule, care a şi rămas celebră în epocă, condusă de claviaturistul Mircea Drăgan până în anii ’80. Piesa compusă de chitaristul şi solistul Doru Tufiş pe versuri eminesciene a fost filmată pentru programul de Revelion 1972 şi avea să devină unul dintre hiturile anului 1973! Ceilalţi instrumentişti prezenţi în imagini sunt bateristul Dorel Vintilă Zaharia, basistul Marcel Năvală şi flautistul Nicolae Păun.

PHOENIX – „Andrii Popa” (1974)

Unul dintre marile hituri ale timişorenilor (perioada etno), piesa are o istorie aparte, după cum a povestit-o compozitorul Mircea Baniciu: „S-a născut cumva întâmplător. Ne-am dus să înregistrăm discul «Mugur de fluier», care a ieşit prea scurt. Nicu şi-a amintit de o piesă auzită la mine, pe versurile lui Vasile Alecsandri, am orchestrat-o pe loc şi s-a dovedit a fi hitul albumului. Dacă-mi spunea cineva atunci că se va cânta şi peste 30-40 de ani, nu l-aş fi crezut.”
Iniţial, în Arhiva Multimedia TVR am descoperit câteva negative de filmări, în care i-am recunoscut pe membrii formaţiei. Am identificat piesa „citind” versurile pe buzele voinicilor, iar clipul au fost montat în 2000 în premieră, întrucât după filmările din decorul unui film istoric existent la Buftea, grupul a fost interzis la TVR, iar clipul nu a mai fost difuzat.

SFINX – „Din nou acasă” (1978)

Filmarea a fost descoperită în septembrie 2006, în contextul TVR 50. Emisiunea „Antena vă aparţine” era dirijată de poetul Adrian Păunescu şi conţinea secvenţe filmate la uzinele „23 august”. Piesa a fost editată pe al doilea EP al trupei editat de Electrecord, în jur de 1980, fiind înregistrată pentru disc de Dan Andrei Aldea-chitară, voce (autorul muzicii, pe versuri de Şt. O. Iosif), Nicolae Enache-sintetizator, Corneliu Ionescu-bas, Mihai Cernea-baterie.
„Am compus-o, am orchestrat-o, am cântat-o, am imprimat-o de-a lungul timpului în mai multe versiuni (dacă-mi amintesc mai bine, a existat şi o înregistrare în «duo» – Adrian Enescu şi cu mine – unde Adrian a cântat synthesizerele şi eu la chitară, bas şi tobe). Piesele de pe EP au fost compuse cu mult, mult înainte.” (Dan Aldea)

METROPOL – „Égig érhetne az ének” (Sunetul în zbor, 1978)
Piesa titulară a primului disc LP din 1978 al grupului orădean este una dintre melodiile de căpătâi ale trupei – pilon hard rock în România. Despre înregistrarea albumului povesteşte liderul Viranyi Attila (bas, compozitorul piesei):
„Păstrez şi azi textele scrise de Juliu Matza (un cadou de Crăciun pentru mine)… Iar «albumul alb» a fost înregistrat doar într-o zi dintre cele trei iniţial alocate (ceea ce în mod normal îţi ajungea pentru un single), dar ne-am ambiţionat şi de la ora 9 dimineaţa şi până noaptea am reuşit să tragem materialul întreg. În 2008 nu am împlinit doar 40 de ani de la înfiinţare, ci şi – iată – 30 de la acel disc! Clipul face parte dintr-o serie de cinci, pentru un întreg film despre cei zece ani trecuţi de la înfiinţarea noastră, operat cu un singur aparat de filmat Ariflex.”

METROPOL – „Atunci e bine” (1979)
Fragment dintr-un concert la Sfântu Gheorghe, filmat ca şi mai sus pentru Redacţia emisiunilor în limba maghiară, în formulă de trio: Viranyi Attila–bas, Orban Andras–chitară şi regretatul Raduly Bela–tobe şi voce. Piesa a fost editată în cuprinsul uneui medley live, pe al doilea album „Vouă” (1979). Imaginile provin din primul turneu după plecarea lui Trifan Laszlo, un document descoperit în premieră pentru emisiunea Remix. Compozitorul Orban Andras, precizează: „În rock şi hard rock venise o nouă modă: cu 3-4 acorduri, nu cu 10 schimbări de ritm, cum se practicase înainte. Ţin minte cum ieşea lumea de la Polivalenta din Bucureşti fredonând «Atunci e bine», o piesă cât se poate de simplă şi de directă. Facultativ: Ăsta a fost secretul nostru muzical. În plus, în show foloseam tot soiul de artificii, fum, lumini, stroboscop la tobe – cred că primul din ţară a fost construit de Viranyi, văzusem la PHOENIX.”

SEMNAL M – „Mai avem multe de făcut” (1981, Sala Palatului)

Filmarea provine din gala celui de-al patrulea Festival „Club A” din 1981, de la Sala Palatului. În întregime piesa a fost editată (tot varianta live) pe culegerea cu acelaşi nume, primul disc românesc înregistrat integral în concert!
Ştefan Boldijar (bas şi voce), lider şi cofondator al trupei alături de regretatul Iuliu Merca (chitară şi voce, compozitorul şi textierul melodiei): „Trupa suna foarte rock în acea perioadă, după ce îi cooptaserăm pe Ghiţă Ciolac la clape (venit prin toamna lui 1980, după un stagiu îndelungat în America) de fapt la Hammond (ştiu specialiştii de ce) şi pe Francisc Solomon la tobe, un baterist de mare forţă. Genul ăsta se priza în toată lumea, de ce să nu fi făcut şi o astfel de piesă de concert, cu solouri pentru fiecare instrument? Iuliu Merca cântase aşa ceva şi cu CROMATIC. Melodia a apărut pe al doilea nostru album, datat 1980, «Cântece transilvane». La festival am luat Premiul de compoziţie.”

COMPACT – „Protest” (1981)

Singura melodie a grupului clujean (predecembristă) din arhivă, existentă în două variante. Aceasta este şi cea mai spectaculoasă, descoperită de redactorul Ionel Stoica într-un depozit până atunci necunoscut. Filmarea face parte dintr-un reportaj amplu în Staţiunea Tineretului Costineşti, locul unde formaţia a cunoscut consacrarea. Piesa al cărei autor este chitaristul Constantin Cămărăşan a apărut pe discul de debut, split-LP-ul „Formaţii rock” (vol 6) editat în acelaşi an, fiind înregistrată alături de aceiaşi instrumentişti care apar în imagini: Paul Csucsi-chitară, voce, Teo Peter-bass, Aurel „Leluţ” Vasilescu-tobe.

POST SCRIPTUM – „Dacă într-o zi” (1982)

Grupul timişorean de jazz–rock a avut în paralel şi un repertoriu pop-rock, dovadă un întreg LP editat de Electrecord în 1981. Filmarea face parte dintr-un recital descoperit întâmplător de operatorul Cristian Muller, cu un an înainte de regretabila sa dispariţie. Filmările s-au realizat în 1982, când trupa începea să se „dizolve”, liderul–claviaturist Doru Apreotesei (principal compozitor) cântând deja cu SFINX, iar bateristul Mişi Farcaş repetând cu un combo de jazz pentru participarea la un festival în străinătate. Ceilalţi membri: Tiberiu Ladner–voce, Toni Kuhn–chitară, regretaţii Mircea Marcovici–bas, voce şi Emil Zoltan–saxofon.

ROSU ŞI NEGRU – „Hai acasă” (1984)

Compoziţia marelui şi regretatului muzician Liviu Tudan (bas, voce) pe versurile realizatorului TV Ovidiu Dumitru face parte din prima serie de şlagăre pop-rock declanşate de celebrul „Alfabetul”, în 1979. Pe discul single cu acelaşi nume apare şi piesa de faţă, înregistrată cu chitariştii Adrian Ordean, Gabi Nacu şi bateristul Dorel Vintilă Zaharia. Abia atunci, popularitatea supergrupului bucureştean (câştigată în epoca anterioară, dominată de muzica progresivă) a putut fi verificată în concerte şi turnee. Formaţia şi-a continuat marşul triumfal până după 1989, ultimul concert (la festivalul „Rock ’93”) neputând să o relanseze, în ciuda unui adevărat summit de instrumentişti pe scenă.

HOLOGRAF – „Cu fiecare clipă” (1987, Costineşti)

Filmarea a fost descoperită în 2009 într-un „Album duminical”, fiind realizată la Costineşti, lângă hotelul Forum în care grupul a cântat veri la rând, în anii ’80, câştigând adevărata consacrare în rândul tinerilor. Componenţa (albumului al doilea, cel galben, lansat în acelaşi an) îi alătură pe veteranii Antonio Furtună-claviaturi şi Tino Petroşel-baterie foştilor IRIS: Dan Bittman-voce, Ion „Nuţu” Olteanu-chitară şi regretatul Marty Popescu-bas. Compoziţia este semnată de fostul chitarist-solist Mihai Pocorschi şi a apărut, cu un alt text, şi pe primul LP HOLOGRAF, cu primul titlu „Lumea” (versurile prezente aparţinându-i solistului), una dintre cele mai valoroase piese ale primei perioade.

IRIS – „Tu, doar tu” (1990)

Piesă apărută pe discul IRIS IV, în 1990 – text Ioan Dumitrescu şi Cristian Minculescu. De asemenea, piesa a mai apărut pe primul CD IRIS „The best of…” editat de Electrecord. Această filmare a constituit practic primul clip IRIS postdecembrist, exceptând filmările din studiouri, următorul fiind cel ilustrând „Noaptea”. Clipul a fost găzduit în primul rând de emisiunea „TeleTop”, în mai multe rânduri, staţionând pe primele locuri ale clasamentului.

DAN ANDREI ALDEA – „Om bun” (1974, Sala Palatului)

Înregistrare live dintr-un spectacol sub egida „Poezia muzicii tinere”, realizat de Adrian Păunescu. Melodia a apărut pe primul disc LP al formaţiei SFINX, din 1975: „Lume albă”. Despre acest adevărat imn al folkului românesc, cantautorul a declarat: „Melodia a fost compusă ca să avem ceva material de cântat, fără tobe. Cu ea deschideam concertul şi era o piesă «de serviciu» despre noi înşine (ultimele versuri erau cam aşa: «…Aibi milă de nişte bieţi menestreli, / dă adăpost pentru o noapte / sărmanilor Doru, Dan şi Cornel.» – adică Doru (Donciu), Dan (umilul dvs.) şi Cornel(iu Ionescu). Când, după ani, s-a pus problema să o imprimăm pe disc, am modificat textul; nici nu mai era componenţa aceea, şi în plus am vrut să-i dăm o tentă «generică».”

MIHAI MUNTEANU – „Mioriţa” (1969)

Mihai Munteanu zis „Michone” este unul dintre primii folkişti români! Împreună cu un grup organiza în podul casei, ad-hoc, un adevărat cenaclu neoficial, un „cerc literar” – poezie şi muzică, pictură şi arhitectură etc. Dorin Liviu Zaharia era animatorul principal, amândoi fiind la fel de „vinovaţi” de primele „extracţii” folk din folclor. În 1970 Michone a plecat la Paris, ca arhitect. Filmarea ţine de emisiunea / rubrica „Propuneri pentru paradis” prezentată de Sânziana Pop, care apare de altfel în cadru, alături de folkist: „Vă asigur că a fost o improvizaţie totală. Este adevărat că am şi cântat, dar m-a interesat mai mult poezia şi autenticitatea informaţiei. Nu am văzut niciodată ce a fost înregistrat şi nici nu m-a interesat.”
DORU STĂNCULESCU & SORIN MINGHIAT – „Şambala” (1974)

În emisiunea „Revista literar artistică TV”apar două melodii filmate live în platou, de duet, singura sa apariţie – până acum – în arhiva predecembristă a Televiziunii. Doru Stănculescu precizează: „Melodia (cu tot cu text) e scrisă de mine sub influenţa lui Mircea Eliade – «Secretul doctorului Honigberger». Filmarea acelei piese a fost hotărâtă de comun acord cu Adrian Păunescu. Noi ne-am dorit altfel ca de pe urma acelor filmări să rezulte o bandă care să plece spre Occident, în cadrul schimburilor culturale cu Statele Unite, care să ajungă în particular şi la Mircea Eliade.
Nu ştiu dacă ni s-a îndeplinit planul, cert e că am făcut valuri cu «pachetul» nostru, care ar fi conţinut «misticisme» din cultura României anilor ’70! Apoi a plecat şi Mihaela Mihai, soră-mea, şi mie mi s-a interzis accesul la televiziune.” Melodia a apărut în urmă cu câţiva ani pe a doua culegere „Cenaclul Flacăra”, la editura Intercont Music, sub egida „Jurnalului Naţional”, după ce aceeaşi firmă îii editase cantautorului un prim best of de melodii reînregistrate (între care şi aceasta) „De-alaltăieri… şi până ieri” (I), în 1998.

MIRCEA FLORIAN – „Pădure liniştitoare” (1975, emisiunea “Album duminical”)

Melodie filmată în curtea interioară a Televiziunii Române, noaptea. În ceea ce-l priveşte pe folkist, în ciuda popularităţii şi a originalităţii sale, aceasta a fost mult timp singura sa filmare existentă în Arhiva Multimedia TVR.
Melodia este compusă de Mircea Florian (inclusiv textul, aşa cum se întâmplă în marea majoritate a pieselor sale) prin 1971, fiind editată de Electrecord pe single-ul „Pădure de voie bună” (1975). Florian Pittiş: „Am avut folkişti care au rămas puri la întâlnirea cu folkul acestei zone, căruia Horia Stoicanu îi spunea chirilic… Mircea Florian e unul dintre ei, care venea exact dintr-o zonă foarte curată, de-acolo de unde se zice că se agaţă harta-n cui, de la Satu Mare. Şi şi-a păstrat această puritate pe toată existenţa lui de artist, deşi a trecut spre muzica de avangardă, electro, o combinaţie ciudată cum ciudat e Mircea Florian din plin.”

VALI STERIAN – „Antirăzboinica” (1974)

Descoperită într-o emisiune „Manifest pentru sănătatea pământului”, piesa a denumit şi primul LP din cariera regretatului cantautor, apărut în 1978, înregistrat cu Nicolae Enache la sintetizator şi claviaturi şi Dan Andrei Aldea la chitară electrică.
Lucia Sterian: „Ţin minte că lui Vali i-a plăcut poezia lui Adrian Păunescu imediat ce a văzut-o, a citit-o de mai multe ori şi a compus muzica… Şi a numit discul tot aşa – avea o copertă neagră, în partea de jos propunerea de grafică viza un individ cu o umbrelă în mână, deasupra căruia era o bombă. Din păcate, cenzura a interzis apariţia acelei bombe pe disc, drept care desenul a fost înnegrit acolo.”
„Nu pentru că nu ne mai recunoaştem în acest ocean folk, unii dintre noi evadăm dintre «voci şi chitare». Este un drum logic, pe care l-au făcut totdeauna cei mai buni, pentru care Folk înseamnă Mesaj dar şi Muzică, în primul rând, prin tot ceea ce ea a cucerit pentru umanitate. Voi cânta astăzi lucrări mai vechi şi mai noi, încercând să fiu un alt Valeriu Sterian tocmai pentru a rămâne Valeriu Sterian.” (pliant concert)

MIRCEA VINTILĂ – „Pământul deocamdată” (1975)

Înregistare live dintr-un Cenaclu „Flacăra” la Sala Sporturilor din Cluj, care-l emoţionează şi azi pe cantautor. a apărut pe primul disc single (datat 1974) al folkistului, care mai conţinea „Mielul”.
„Melodia este compusă în maşina lui Adrian Păunescu, cu care ne deplasam spre un cenaclu, la Râmnicu Vâlcea. Plecând de la o linie melodică pe care i-am fredonat-o, poetul a compus poemul, secretara acestuia – doamna Vârvici – scriind direct versurile. Se întâmpla pe dealul Negru, plecând de la celebrul stabiliment cu mici şi seminţe, iar până în oraş piesa a fost gata. Mai mult, am cântat-o în concertul din acea seară.”

MARCELA SAFTIUC – „Balada lunii mai” (1976)

Filmarea descoperită recent face parte dintr-o emisiune „Viaţa Satului”, în care folkista apare cu un scurt interviu şi două melodii, o raritate. este o prelucrare după un colind. Nici prima, nici ultima cu acele extracţii din folclor, folkista s-a manifestat în această întreprindere cu mare grijă şi autocenzură:
„Scopul meu n-a fost niciodată acela de a cânta muzică populară, aşa cum era ea, nu eram reprezentanta acestei muzici; dar era un punct de pornire pentru a merge mai departe şi, având rădăcini, ceea ce aceia dinaintea noastră au făcut. În acelaşi timp, am compus muzică şi texte fără nici o legătură cu folclorul, dar uneori îmi place să mă cufund în acea atmosferă de folclor, cu atât mai mult acum, în străinătate.” Stabilită în Franţa, folkista a reînregistrat piesa în 2008, pentru primul său album discografic „Călător”.

ANDA CALUGAREANU – „Noi nu” (1976)

Una dintre melodiile folk etalon ale perioadei, compoziţia regretatei Anda Călugăreanu (pe versurile lui Nicolae Labiş) a fost reluată şi după decembrie 1989 de diverşi folkişti. Celebră pentru trioul „inventat” de Alexandru Bocăneţ pentru emisiunile de divertisment în alb şi negru, cantautoarea a făcut o pasiune aproape subită pentru genul aşa-zis uşor, urcând rapid în clasamentele folk din anii ’70, nu în cele din urmă pe scenele din ce în ce mai mari ale Cenaclului „Flacăra”. Piesa a fost editată pe singurul disc single al folkistei, înregistrată cu Dan Aldea la chitară (cel care i-a şi desluşit instrumentul, împreună cu Sorin Chifiriuc).

ADRIANA AUSCH – „Învaţă” (1975)

Filmarea a fost montată de echipa emisiunii Remix folosind negative descoperite de pe urma glorioasei emisiuni din 1974-1975 „Tinerii şi muzica lor”. Sunetul ne-a fost oferit de Cornelia Andreescu, director Electrecord, dintr-o culegere folk editată în anii ’70. Melodia a fost reînregistrată pentru un întreg album discografic în primii ani ’90, în Germania – „Calul albastru” – încă needitat oficial în România.
„…«Învaţă», din punctul meu de vedere, are cea mai interesantă poveste. Când tata era în vizită la Bucureşti, la un minister, directorul general de acolo i-a dat o foaie de hârtie cu traducerea unei poezii din lirica norvegiană, făcută de fiica sa. Tata mi-a adus-o şi m-a întrebat direct: «Uite ce poezie extraordinară, de ce nu faci muzică pe ea?» Eram în prima mea perioadă de locuit în Germania şi acolo am compus cântecul, care mi-a venit imediat şi direct.”

FLACĂRA FOLK ‘73 – „Din bătrâni” (1973)

Gil Ioniţă şi Ion Moraru au format trupa folk la Iaşi cu oboistul Cezar Laurenţiu Ionescu. În 1973 au debutat la Festivalul „Primăvara baladelor”, câştigând Premiul special al juriului şi în consecinţă înregistrarea unui prim disc EP (cu patru piese), primul al unei trupe folk româneşti. Prezentaţi de Aurel Gherghel lui Adrian Păunescu, se pare că au fost „botezaţi” de secretarul Cenaclului, George Stanca. Filmarea prezentă (de altfel cea mai cunoscută piesă a grupului, compusă de regretatul Gil Ioniţă, muzică şi versuri) aparţine unui set de trei melodii cântate în emisiunea „Club T”.

VICTOR SOCACIU – „Roata” (1978)

„Melodia a pornit de la poemul lui Adrian Păunescu, care l-a descoperit, aşa cum spun şi versurile, pe Toader Popa din Ortoaia. Poetul a auzit povestea acestui ţăran care îşi înjghebase o roată de moară undeva pe un pârâu de munte, cu un dinam, producându-şi singur curent electric, să poată asculta radioul. A fost foarte impresionat, ceea ce s-a întâmplat şi cu mine, când am citit versurile. Atât de mult m-a marcat, încât primul meu disc, din 1981, aşa s-a şi numit.
Am mai avut o filmare cu aceeaşi melodie, atunci când am înregistrat cu corul de copii «Primavera», tot acolo, în munţi. E acel vers cu «trece pe la el prin curte…», la care o fetiţă a venit la mine să mă roage: «Socaciu, mi-arăţi şi mie în curte pe unde trece planeta?»…”

MIRCEA BANICIU – „Eşarfă în dar” (1982)

Melodia a apărut editată pe primul LP solistic al cantautorului (care ar fi trebuit să se numească „Tristeţi provinciale”) în 1981, reeditat de autor pe CD în 2008. Versurile sunt scrise de Victor Cârcu, unul dintre textierii PHOENIX.
„Când am rămas singur am plecat la mare, un sezon bun când m-a contactat Tudor Vornicu de la Televiziune. Am lucrat mult cu Aurora Andronache aici. Ne-a dat un spaţiu bun, de maximă audienţă, ceea ce m-a catapultat în turnee, am câştigat bani, am fost solicitat de trupe cărora să le cânt în deschidere: MONDIAL, SFINX, ROŞU ŞI NEGRU, PROGRESIV TM… Cu POST SCRIPTUM am şi înregistrat două albume. Primul e lucrat cu Doru Apreotesei – unul dintre cei mai străluciţi clăpari ai noştri, cu care eram vecin. Am avut tihnă să lucrez albumul acasă, iar apoi vânzările discului au fost formidabile. Au mai fost şi altele, dar nici unul ca discul acela!”

ZOIA ALECU – „Ouă de rouă” (1977)

„Este o piesă compusă cu gândul la Maria Tănase. Eram în parc şi mă uitam cum se împreunau crengile, pe înserate. Era vremea aceea când începe să cadă bruma şi mă imaginam vorbind cu Maria; apoi am compus melodia cu imaginea acelor stropi de rouă de pe frunze întipărită pe retină.”
Cea mai reprezentativă melodie a celebrei folkiste din anii ’70 – ’80 a (re)apărut târziu în arhiva TVR: cânta în studioul TVR, în alternanţă cu Mihaela Bustuchină, live! „Înregistrarea nu e varianta definitivă, care poate fi ascultată acum pe CD-ul «Vino aici». O altă variantă de lucru (din Radio) a apărut şi pe o culegere folk, iar după 1990 pe o altă compilaţie. Ăsta a fost şlagărul meu şi nu cred că a existat concert în care să nu mi se ceară piesa, chiar şi în anii din urmă!”

NICU ALIFANTIS & SORIN MINGHIAT – „Lumea e cum suntem noi” (1980)

Melodia (pe versurile lui Adrian Păunescu) a fost înregistrată în Studioul muzical al TVR (cu Dan Jelescu). În 2008, Intercont Music a editat un best of „Vynil Collection” care conţine şi melodia în cauză. Filmarea a fost efectuată pentru o emisiune „Album duminical”, însă a mai existat o altă versiune filmată înainte, în acelaşi an, aceea fiind realizată cu Orchestra simfonică a doctorilor din Brăila, pentru o ediţie a emisiunii „Antena vă aparţine” pusă în scenă la Brăila.

PRO MUSICA – „Glossa” (1974)

Filmare pentru ciclul de emisiuni „Tinerii şi muzica lor”. Piesa este reprezentativă pentru debutul grupului timişorean şi al liderului său Ilie Stepan deopotrivă. Grupul timişorean cânta la debutul din 15 ianuarie ’73 folk, ilustrând muzical lirica eminesciană (melodia a şi rămas mult timp în repertoriul ulteriorului grup rock). La ora primei difuzări după 1989, compozitorul declara: „E foarte greu să scrii muzică pe versurile unui geniu, ale unei interfeţe între noi, românii, şi Dumnezeu. Au fost până în prezent vreo şapte melodii de care nu mi-e ruşine. Piese la care am căutat mult, pentru că e un proces îndelungat să te apropii, dinspre muzică, de universul eminescian.”
În filmare, alături de Ilie Stepan (chitară), mai apar: Perin Boian (chitară), Eugen Iosif (voce, blockflute), Adrian Daminescu (violoncel), Erlend Krauser (vioară), Dietrich Krauser (violoncel) şi alţii.

Doru Ionescu

Acest DVD, Timpul Chitarelor, este primul dintr-o serie pe care autorii o propun în încercarea de a rescrie istoria muzicii generic intitulate tinere (sintagmă sub care era indicat să ascunzi, în anii regimului comunist, genurile pop-rock, folk, chiar jazz), pe cât posibil cu „exponate” reprezentative. O muzică apărută în sincronism cu evoluţia ei din lumea liberă, deşi Andrei Oişteanu se mira că aşa a fost să fie (ca în cazul poetului Paul Celan, care scria în germană – „limba asasinilor părinţilor mei”), ca istoria ei să rămână în înregistrările video cu acele melodii pe care le-au permis cenzorii săi! Prin urmare muzicienii importanţi, singuri sau în grupuri, sunt prezenţi într-o selecţie plină de… subiectivism! Întrucât mulţi dintre ei nu au filmat, probabil, ceea ce şi-au dorit mai mult, iar pe de altă parte Arhiva Multimedia TVR nedeţinând fişată ca atare marea masă a emisiunilor muzicale.
Autorii selecţiei roagă înţelegere şi pentru calitatea imaginii, nemaivorbind de aceea a sunetului. Considerăm că orice comparaţie este forţată, de asemenea, în cazul diferenţei condiţiilor de înregistrare (live respectiv studio cu priză directă ori playback). Însă orice observaţie este binevenită pentru asumarea următoarelor volume (al doilea este în plină selecţie), care vor conţine deopotrivă muzicieni în premieră sau deja apăruţi aici, cu alte înregistrări care se pot considera esenţiale, în contextul în care muzica tânără s-a născut şi s-a dezvoltat la apogeu în condiţiile regimului comunist.
Pe scurt, fiecare filmare este însoţită de câteva minime repere (uneori doar orale), care pot fi întregite de cei interesaţi urmărind cartea „Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva TVR” (autor Doru Ionescu), editată de Humanitas Educaţional în 2006, în curs de reeditare cu multe adăugiri în 2009. Iar continuarea acestui DVD nu va fi posibilă, din motivele binecunoscute, înainte de epuizarea stocului produs. Orice postare ilegală pe internet dăunează întreprinderii de identificare şi recondiţionare de aproape 20 de ani a unei echipe TVR numeroase, care omagiază prin această primă apariţie deopotrivă arta muzicienilor şi a numeroşilor anonimi care au încercat, la vremea lor, să înregistreze pentru posteritate clipe de inefabil. O alternativă la istoria oficializată de manuale ori tratate.
Doru Ionescu

„Am revăzut, după cincizeci de ani, filmul O noapte furtunoasă,într-o sală plină de tineri. Am fost uimit de prospețimea reacțiilor lor, de entuziasmul cu care au aplaudat o realizare făcută în conditii de pionierat, într-un studio de 18×11 metri, destinat sincronizărilor muzicale…Casa cu parter şi etaj a lui Dumitrache, curtea şi cherestigeria, grădina Union, străzi întregi, au fost realizate pe fragmente, atât cât se putea planta în spațiul”studio”-ului. Iar când , în decorul astfel plantat, trebuia urmărită o anumită mişcare, ea începea în primul fragment al decorului şi sw oprea la un anumit punct. După ce se termina tot ce trebuia filmat în acest fragment de decor, el, era dărâmat , apoi se construia fragmentul care îl continua şi aici se relua mişcarea de acolo unde fusese lăsată în fragmentul de decor anterior. Grele încercări pentru actori şi operator!
Şi totuşi , în aceste condiții vitrege, pasiunea şi entuziasmul actorilor care erau debutanți în film, fidelitatea pentru litera şi spiritul lui Caragiale şi geniul lui Jean Georgescu au izbutit un film cu adevărat clasic. Il revăd , din când în când, şi mă amuză să-mi văd tinerețea conservată într-o bandă de celuloid …” Radu Beligan

Cu toate greutățile pricinuite de război, în perioada 1941- 1942, s-a reuşit realizarea filmului O noapte furtunoasă. Toate exterioarele au trebuit să fie construite in studioul muzical pt ca afara nu se lucra noaptea din cauza camuflajului.
- In final s-a constat că s-au folosit 29.000 m de peliculă negativă.
- Premiera a vut loc pe 22 martie 1943, la cinema ARO, prezentând publicului un film care a rămas punct de referință în cinematografia româneasca

Din cronicile vremii:
“Cât despre marele regizor român Jean Georgescu… a dus până departe faima filmului românesc, creând şi în Franţa, şi în România pelicule de referinţă.
Să nu uităm că Jean Georgescu este autorul unei capodopere neegalate până azi de nici un alt regizor român. Şi anume, “Noaptea furtunoasă” – în care, ca scenarist şi regizor, Jean Georgescu a păstrat cu sfinţenie spiritul lui Caragiale, agrementându-l cu strălucite idei cinematografice. În plus, filmul a fost slujit de marii actori ai timpului. Iar nouă, celor ce ne-am emoţionat, zărind în decorul construit anume pe scena Cinematecii, una dintre celebrele sale pălării-melon, unul dintre celebrele lui fulare, una dintre celebrele sale umbrele, precum şi bastonul de plimbare prin Bucureşti, Jean Georgescu ne-a multumit cu zâmbetul lui curat, ca de copil, pentru că, iată, am venit să-l cinstim, de ziua lui…” SI LVIA KERIM

Ioana Bogdan

Fotografii de la standul TVR Media la Targul de Carte Gaudeamus.

În ” Pagini de jurnal ” de Alexandru Tatos

5 martie 1981
Încep filmările. Atunci când nu mai începi un film cu emoţia debutului ai îmbătrânit, eşti un om terminat . În aparenţă, nu-i una din pietrele de încercare din cariera mea cinematografică. Dar ţin să iasă un filmuleţ de excepţie . Toată lumea spune că este un scenariu de exceptie. Ar fi păcat să nu iasă si un film pe măsură.

27 iulie 1981
A merge pe ideea că viaţa este mai comlexă decât filmul şi este greu sa fie surprinsă pe peliculă, e prea puţin. Trebuie să surprind semnificaţiile şi nu faptele, să găsesc alte idei de explorat din munca creatorilor: singurătatea lor, contactul pe care-l au mereu cu viaţa .

4 aprilie 1982
Pastrand proportiile, pot sa spun si eu, ca Renoir, capodopera nu iese atunci cand o planuiesti… Ceea ce mi-am propus, ca adevaratul film sa se desfasoare langa aparatul de filmat, a iesit si asta e castigul cel mare. Ar mai fi creatiile actoricesti – Geo Barton, Mircea Diaconu, Ion Valcu – dar ce tine de profesionalism ( distributie, jocul actorilor,atmosfera, decupaj ) mi se pare normal .

29 noiembrie 1982
Astazi, in sfarsit, este premiera la ” Secvente ”. Ma gandesc la soarta filmului . Sa dea Dumnezeu sa aiba noroc !

3 decembrie 1982
A fost succes, cred ca unul foarte mare. Multi spuneau ca de mult n-au mai vazut la o premiera un asemenea succes …

A consemnat Liana Tatos