Classique.ro @ Blog

Nu poţi vorbi despre Ileana Sărăroiu, ascultându-i doar discurile şi înregistrările din radio şi televiziune. Trebuie neapărat s-o fi văzut-o cântând live. O flacără mistuitoare! Dǎruire totalǎ, o forţǎ emoţională uluitoare, ca şi când ar fi fost ultimul cântec…Har de la Dumnezeu, tehnică vocalǎ de excepţie, inteligenţă nativă sclipitoare, un uluitor simţ histrionic, o perfectă empatie cu publicul. Pentru Ileana, cântecul era “calea de-a ajunge la sufletul publicului” aflat fie în sala de concert, fie în săliţa vreunui cămin cultural sătesc, fie în preajma estradei dintr-un restaurant de lux, fie în bătătura vreunui nuntaş, fie în studioul de înregistrări sau în platoul de filmare al televiziunii. Ca şi Marin Preda, Ileana credea cǎ “dacǎ, secole la rând, ţǎranului român i-a fost îngrǎdit accesul la cultură, atunci şi-a creat el o cultură spiritualǎ proprie. Milioanele de oameni ai satului au trecut prin seisemele istoriei punând-i pecetea trǎirilor sale la ceas de bucurie şi la ani de suferinţǎ”.
“Cântecul ţăranului român – spunea ea – strǎbate drum lung, fără note, fără profesori. Se plămădeşte în vatra sufletului, trece apoi prin mintea lui, unde durerea, bucuria se ţes în iţele versului cu flori la cheutoare, apoi ajunge în goarna gâtului unde se mlădiază în tril de ciocârlie şi trece din nou prin suflet unde se desăvârşeşte cu boarea simţirii frumoase pornind cǎtre oameni …sǎ le fie însoţitor de viaţǎ”.
Ca şi strǎbunii ei, provenea din satul Valea Voievozilor, judeţul Dâmboviţa. Deşi o pǎrǎsise din perioada liceealǎ intrând în vânzoleala urbană, lumea satului cu văi şi dealuri înflorate, cu dorurile înmănunchiate în sezătorile iernilor geroase, i-a rămas icoană vie în sufletulul frǎmântat de amintiri. Făcea o distincţie netă între folclor şi ceea ce numea ea “cântecul popular”. Despre primul zicea cǎ este o creaţie primarǎ, autenticǎ, uneori prea “regionalǎ”, cu acces foarte limitat la…”consumul public”, subiect de studiu pentru savanţi precum marele etno-muzicolog Constantin Brǎiloiu. Despre cântecul popular, cântat de un interpret cu orchestră, avea teoria ei. Cântecul dintâi era valabil la faţa locului, acolo în brazda câmpului, cel de-al doilea era valabil la ţarǎ dar şi la oras, în condiţiile în care satul se urbaniza galopant. Prin anii ’60 -’70, “folclorul” era invadat de tot felul de neaveniţi dornici de îmbogǎţire, dar şi de politruci care încercau sǎ transpunǎ în cântec “realitaţile politico-sociale” ale vieţii satului românesc cooperativizat. În programele de radio şi de televiziune, în sǎlile de spectacol, se purtau discuţii despre autentic, purism şi kitch în creaţia populară. Discutam adesea cu ea despre toate acestea. Odată, vorbind despre costumul popular, eu susţineam rolul Televiziunii de gardian în conservarea autenticitǎţii costumului popular, dar ea a venit cu o opinie, care m-a surprins. A strâmbat uşor din nas, cum că nu ar fi chiar aşa. Conştientiza cǎ recrearea scenograficǎ a satului este falsǎ, cǎ niciun ţǎran nu mai trǎia ca în secolele trecute şi că ar fi absurdă şi nedorită o reconstituire a satului tradiţional. “Acesta trebuie evocat cu bun simţ şi măsură.În consecinţă, nici costumul nu mai e acelaşi” – spunea ea. Dacǎ te sui pe scenǎ şi cânţi cu orchestra, trebuie găsit ceva care sǎ-i dea ţăranului sentimentul că spectacolul tǎu este o “pauzǎ sărbătorească” în munca lui tot mai mecanizată, si nu să-i creezi sentimentul că merge la praşilă”. Deaceea, Ileana purta costume foarte frumoase, autentice, putin “ajustate”. Rar îşi punea marama, numai când cânta cântece sau balade foarte vechi. Avea un profund respect si admiraţie până la evlavie faţă de înaintaşi. Despre Maria Tǎnase, Ioana Radu şi Rodica Bujor (idolii ei) spunea că au fost genii deschizatoare de destin pentru muzica popularǎ. “Ele au cules cântece de la sursă, le-au prelucrat şi le-au adus la oraş în cercuri intelectuale şi le-au transformat apoi, prin intermediul Radioului şi turneelor, într-un bun naţional. Noi avem altă misie – zicea ea. Mai întâi trebuie să continuăm eforturile lor, aducând la public comorile inedite ale folclorului muzical sătesc, dovezi ale geniului creator al strămoşilor noştri. Ca şi Ioana Radu, socotea că interpretul are datoria de a “cizela”cântecul cules. Nouă ne e mai uşor azi să le popularizăm- zicea ea, pentru că dispunem de formule mult mai rapide de promovare la scară naţională, prin televiziune, radio, discuri, casete.” Ileana a cântat cântece populare, romanţe, cântece de petrecere dar şi muzică uşoară. Era îndragostită de muzica spaniolă şi italiană. Era o femeie inteligentă activă, foarte informată. Citea ziare culturale, reviste, cărţi. Nu scapa nici un mare spectacol al vremii. Confraţii, mai ales colegele de breaslă o socoteau un fel de staroste şi îi ziceau cu, glumă tandră, “ţăţică”, asa cum se zice la la ţară, sorei ceile mari.
A străbătut lumea în lung şi-n lat, trăgând după ea o boală ascunsă şi periculoasă. Târziu, după plecarea ei către Câmpiile Elizee, am aflat că Ileana ştia de aceasta, o identificase în America în cabinetul unei apreciate doctoriţe de origină română. In ultimul turneu din State şi Canada, cele două se văzuseră şi stabiliseră iminenţa operaţiei salvatoare şi preţul ei. In dolari, fireşte.Pentru a nu rămâne datoare, Ileana a amânat intervenţia şi s-a întors în ţară cu gândul de a strânge banii necesari şi a se reîntoarce, ceva mai târziu. Soarta a avut însă alte socoteli cu destinul ei.
Ceasul cel rău a lovit-o pe o scenă de lângă Călăraşi, în timp ce cânta. Anevrismul neglijat şi vitalitatea ei debordantă s-au dovedit fatale (îndoliind mirii şi nuntaşii care doriseră ca Ileana să le farmece cea mai frumoasă zi din viaţă). Era o superbă seară de primăvară din luna mai a anului 1979.
Dispariţia ei neverosimilă, rapidă şi în plină glorie a dat naştere multor legende, toate la fel de aiuritoare. Au rămas în Arhiva TVR înregistrările audio şi video, pe care vi le oferim dumneavoastră, în numele Ilenii.

Ioana Bogdan