Archive for martie, 2010

E-Media va doreste Paste Fericit!

Paste Fericit!

Filme de Colectie

www.filme de colectie.ro

Noul spot de promovare al magazinului online filmedecolectie.ro

INTERVIU cu ION LUCIAN

August 2009. Zi caniculara. Acasa la maestrul Ion Lucian.

foto_doi vecini- Meştere Lucian, vreau sǎ vǎ propun un exerciţiu de memorie! Sǎ ne intoarcem în 1958, pe platourile de la Buftea, unde se realiza filmul “Doi vecini”. Nu eraţi la primul film.
- Nu, nu era primul meu film, dar m-a atras imediat, pentru ca era vorba de un scenariu cu iz caragealesc…
- Primul film avand un scenariu adaptat dupa o schiţǎ scrisǎ de Tudor Arghezi.
- Da. Suportul scenariului a fost pentru noi prima prima calitate spre succes.Deşi bǎtrânul poet nu scrisese pânǎ atunci scenarii de film, scenariul acesta a fost excelent, regizorul a fost inspirat, o distribuţie de aur; deci, toate amǎnuntele care sǎ te tenteze sǎ te angajezi într-o asemenea aventurǎ! Toatǎ disputa aia dintre personaje, absolut ridicolǎ…
- Dintre avocatul Fǎlciu şi ofiţerul Petrescu, rol jucat de dumneavoastrǎ.
- Mai mult, disputa femeilor era cu totul ridicolǎ…
- De la ele, de fapt, a plecat toatǎ atmosfera belicoasǎ.
- Era cu totul ridicola, dar plina de sevǎ! Aş zice cǎ personajele au cǎpǎtat strǎlucire prin interpreţi, şi nu vreau sǎ trag turta pe spuza personalǎ…
- Asta se vede, se simte ! Era o stupizenie conflictul, fara un temei real.Cu toate acestea, coborâse din camerele domnilor cǎtre cǎmǎruţele servitorilor, care se iubeau. Un fel de Romeo si Julieta, al cǎror amor dâmboviţean nu se putea dezvolta din cauza urii dintre stǎpâni..
- Probabil cǎ tocmai lipsa de substantǎ a conflictului, plus limbajul au dat umorul de care era atâta nevoie. Şi slujit, cum spuneam, de o distribuţie de excepţie, filmul s-a bucurat efectiv de un mare succes, luptând cot la cot cu lung-metrajele epocii. Am pornit la lucru, toţi, cu mult entuziasm. Probabil cǎ si stimulaţi de tinereţea şi energia lui Saizescu, îndrǎgostiţi fiecare de rolurile respective. Primele cadre, îmi aduc aminte, le-am filmat în interior intr-un decor construit la Buftea, dupǎ care ne-am dus în aer liber şi o mare parte din film a fost filmatǎ pe o strǎduţǎ, nu-mi amintesc exact care, din cartierul Cotroceni. Acolo erau, pe fiecare strada, clǎdiri vechi…
- Construite dupǎ arhitectura timpului, a anilor ‘20
- Exact, farǎ nici o stridenţǎ modernǎ. Partenera mea, Carmen Stanescu era deja una din marile vedete ale Teatrului Naţional, iar eu împlinisem de curând treizeci şi ceva de “anişori”.
- Dumneavoastrǎ eraţi deja un actor în plinǎ afirmare!
- Da, pentru cǎ debutul meu a fost fulminant, în trei ani de zile am ajuns la cotele cele mai ridicate. Aveam totusi o emotie, venind în contact cu o vedeta a Nationalului. Primele mele reacţii au fost putin timide, fapt care l-a cam enervat pe regizorul Saizescu. El voia sǎ fiu ofiţerasul plin de emfazǎ, ţâfnos…
- Doamna Carmen Stǎnescu spune cǎ jucaţi atât de convingator, de “parcǎ v-aţi fi nǎscut cu chipiu şi centiron”, atât de bine eraţi înfipt în personaj”…
- Asta, probabil, s-a întâmplat dupǎ ce mi s-a atras atenţia. Carmen a ştiut de la bun început sǎ fie foarte directǎ, comunicativǎ, astfel cǎ orice emoţie şi respect pentru personalitatea ei s-au topit rapid şi in scurt timp am devenit, pe ecran, un cuplu. Celǎlalt cuplu era mai pretenţios putin pentru cǎ Birlic era o personalitate copleşitoare, iar Nineta era o mare vedetǎ.
- In timpul acela, Nineta Gusti era una dintre marile vedete feminine ale teatrului românesc.
- Da, dar, ti-am spus, Ioana, cǎ noi toţi actorii aveam senzaţia cǎ personajele sunt bine scrise, bine conturate, dialogul curgea direct, normal…Grigore avea darul de a te cuceri prin simpla lui prezenţǎ lui şi topea orice fel de relaţie rece. Deveneai un aluat în mâna lui. Mi-a fost foarte uşor! Când îl aveam pe Birlic în faţa ochilor, la jumǎtate de metru, Universal era… altfel. Mergeam odata cu el, pe stradǎ la Praga, când am filmat “Viaţa învinge”. Acolo nu-l cunoaştea nimeni. Dar, când venea cineva spre noi, de la zece metri realiza imaginea lui Birlic şi începeau râsetele…. Avea darul acesta de la Dumnezeu lǎsat, harul comic, care topea orice fel de gheaţǎ.
- Doamna Carmen Stanescu spune cǎ filmul are o atmosferǎ extraordinarǎ, cǎ la filmari îşi revedea copilǎria, strada cu arthitectura ei, moda vestimentarǎ, viaţa oamenilor din epocǎ, trecerea olteanului cu cobiliţa pe umǎr…
- E adevarat. Un merit extraordinar l-a avut Saizescu, care a conceput o atmosferǎ foarte fidelǎ timpului din schiţa lui Arghezi. Ordonanta de exemplu…
- Debutau în film doi tineri actori…
- Aurel Cioranu şi fata lui Tudor Arghezi, Mitzura. Totul avea patina epocii. Mi-aduc aminte episodul pianului, care a rǎscolit tot cartierul Cotroceni. Vǎ daţi seama, s-a dus zvonul aşa, ca o explozie:”se filmeaza, se filmeaza! Veniti, veniti!”. Şi au venit toţi vecinii, nu cei doi ci tot cartierul. Aşa cǎ am avut şi public. Eu nu aveam o experienţǎ cinematograficǎ bogatǎ, filmul fiind altceva decât teatrul.
- Cinematograful nu era, la vremea respectiva, în anii’50, un lucru comun.
- Absolut! Cu totul diferit de teatru. Pentru cǎ: deschizi o uşǎ, cu un anumit sentiment în martie şi o închizi pe partea cealalata în mai…
- Sau în decembrie!
- Cum poţi sǎ mai ai trǎirea aceea, continuitatea, adevarul?..
- Şi totusi, aţi putut!
- Sǎ-ţi spun un secret: pentru mine nu a existat camera. N-a existat, pentru cǎ ea era partener.
- Şi atunci, în conditiile acestea de parteneriat, posibilitatile actorului sunt mai mari decat în teatru.
- Diferenţa este cu totul alta. Nu mai simţi aportul partenerului – PUBLICUL.
- Asta înseamnǎ bine sau rǎu?
- Pentru mine, personal, la început a fost destul de rǎu! Dar m-am strǎduit sǎ discut cu camera aşa cum discutam cu Carmen sau cu Grigore. Şi asta a contat, probabil, foarte mult.
- Aveti o amintire foarte nostimǎ din timpul filmarilor. Vreţi s-o mai povestiţi odatǎ?
- Bǎnuiesc cǎ ǎ referiţi la povestea cu pǎlǎria lui Birlic. E o întâmplare nostimǎ, pur cinematograficǎ, aparţinând copilariei cinematografiei româneşti. Vǎ spuneam cǎ am filmat o parte din scenariu la Buftea, o parte la Cotroceni. Din aceastǎ cauzǎ s-a fǎcut o greşealǎ. S-a constatat la montaj cǎ Birlic pleca de la el din casǎ, venind la mine în apartament, cu palaria pe cap. Şi a venit la mine fara pǎlǎrie.
S-au fǎcut toate încercarile posibile ca sǎ se monteze o altǎ secvenţǎ intermediarǎ de a remedia o astfel de “scǎpare”. Şi atunci s-a hoǎrât , lucru care astazi, n-ar mai fi posibil, sǎ se reconstruiascǎ la Buftea decorul care, între timp fusese demolat. S-a refacut toata ambianţa respectivǎ. Ne-au convocat la ora “mai umana” într-o duminicǎ dimineata la ora 11.00. S-au fǎcut luminile, ele au durat cel mai mult, pentru cǎ se schimbau fiecare cadru. Ne-am machiat, apoi am luat tradiţionala cafeluţǎ, ne-am mai refǎcut mişcarea în cadru şi s-a facut ora 12 şi ceva aproape unu. Ne-au chemat la cadru. Am coborat pe platoul de filmare. S-a striga ”motor!” şi….în momentul acela Birlic a zis:” Sǎ-mi aducǎ cineva pǎlǎria”! Pauzǎ!!!. Cinci minute, zece minute…Grigore a mai spus odaǎ: “Sǎ-mi aducǎ cineva pǎlǎria !”. Atunci s-a descoperit cǎ pǎlǎria plecase în dimineaţa aceea în Bucuresti, la un pǎlǎrier sǎ fie cǎlcatǎ, aranjatǎ pentru un film dupǎ Caragiale, la care urma sǎ înceapǎ filmǎrile. Bineinţeles, fiind duminicǎ magazia de costume era închisǎ. Nu era nimeni acolo. În primul rând nu se ştia la care pǎlǎrier a fost dusǎ pǎlǎria. În sfâşit un recuziter a luat o maşinǎ şi s-a dus dupǎ ea. A luat la rând pe toţi pǎlǎrierii Bucureştiului. Nu erau ei mulţi, dar fiind duminicǎ atelierele erau închise. Pânǎ la urmǎ, pe la ora 15,00 s-a gǎsit pǎlǎria, la ora 16.00 a ajuns la Buftea pe platou, bineînteles cǎlcatǎ cu totul altfel, ca pentru epoca lui Caragiale. Ei, dar cu toate racilele de început, cu toata lipsa de experienţǎ, a fost o perioada fastǎ pentru cinematografia româneascǎ. Şi acest filmuleţ care s-a turnat într-un timp record, într-o atmosferǎ de “dolce farniente”, de mare, mare bucurie, a avut un succes de public care se dovedeşte de neegalat. Iatǎ, reapare acum, dupǎ 50 de ani…
- Premiera filmului a avut loc în 1959…DVD-ul dupǎ jumǎtate de secol!
- Declar deschis, cǎ filmul s-a mai proiectat de curând şi reacţia spectatorilor contemporani din 2009 a fost la fel de fierbinte ca atunci, în 1959.
- Uitandu-vǎ acum la film, cum vi se pare Ion Lucian de atunci?
- Eu sunt un actor foarte pretentios. Cand e vorba de mine, cand ma analizez sunt afurisit. Cand ma compar sunt mandru. Totdeauna m-am privit cu un ochi extrem de critic. In teatru nu am putut sa ma controlez imediat, în film ai acesta posibilitate. Este poate pentru singura oara, cand mi-a placut fara rezerve. Adicǎ nu mi-am gǎsit nici un reproş.Am avut o mare bucurie privindu-mǎ. Fiind alǎturi de Camen la o vizionare, am auzit-o spunând “Lucian, aceastǎ comedioarǎ- scurt metraj este atât de reuşitǎ, atât de plinǎ de sevǎ, încât ar sta cu cinste în orice competiţie a unui mare festival internaţional.” Atunci mi-am zis cǎ este puţin subiectivǎ, dar acum când vǎd cǎ, dupa 50 de ani, impactul este la fel de puternic, îndraznesc sǎ spun cǎ ea a avut dreptate şi subscriu din toatǎ inima la opinia ei.
- Afirmatia constituie o notǎ extraordinara pentru regizor.
- Da, cred cǎ a fost una dintre marile lui realizǎri. Şi dacǎ-mi aduc bine aminte, era primul lui film.
- “Doi vecini” a marcat debutul lui Geo Saizescu în cinematografie. Sub o stea foarte norocoasǎ! Sǎ-l abordezi pe patriarhul de la Marţişor era un lucru de mare curaj…
- Patriarhul de la Mǎrtişor l-a iubit foarte mult şi, spre surprinderea tuturor, au lucrat nemijlocit, foarte bine….
- Doi olteni!
- Doi olteni, dar asta i-a apropiat, deşi de Arghezi era foarte greu sǎ te apropii, mai ales la lucru. Saizescu însǎ l-a cucerit de la început! Faptul cǎ acum acest film s-a renǎscut pe un DVD, m-a umplut de fericire. Sa va explic de ce: Arta noastra, a actorilor, este o artǎ perisabilǎ. Dispare odatǎ cu cǎderea ultimei cortine. In cinematografie mai ai nororcul sǎ continui sǎ fii prezent, chiar şi dupa ce s-a lasat cortina. Daca dumneavoastra veţi avea bucuria sǎ vedeţi acest film pe suport DVD este pentru noi, creatorii lui, o imensǎ bucurie. În primul rând, pentru cǎ reînvie o epocǎ, pe care dumneavoastrǎ nu aţi trǎit-o. Veţi savura puţin parfumul acestei epoci, felul în care oamenii se comportau şi îşi duceau viaţa de zi cu zi. E e aşa de frumos uneori sǎ plonjezi în trecut, mai ales când e vorba de un trecut plǎcut, din care avem ceva de învǎţat, chiar şi când nu trebuie sǎ faci ceea ce ai vǎzut pe peliculǎ! Dar comedia, pe care dumneavoastrǎ, de data asta o savuraţi acasa, o sǎ vǎ placǎ! Iar eu voi fi fericit, împreunǎ cu toţi colegii mei, cu care am realizat-o acum 50 de ani!
Vǎ doresc VIZIONARE PLǍCUTǍ!.

Ioana Bogdan,
Bucuresti, 2009

Lansarea DVD- ului “BALACI”

Un nou DVD dedicat regelui sporturilor şi cavalerilor sǎi!!!3d _Balaci

Un DVD cu şi despre ILIE BALACI, marea vedetǎ a fotbalului românesc şi nu numai, adorat de fanii fotbalului ca “minunea blondǎ” a balonului rotund. Cariera sa sportivǎ se leagǎ de marile succese obţinute ca jucator dar şi ca antrenor.

Vineri 19 martie 2010, JURNALUL NAŢIONAL impreunǎ cu E-MEDIAONE va ofera o Ediţie de Colecţie si un DVD despre ILIE BALACI, într-un film documentar dedicat marelui fotbalist, fosta glorie a echipei nationale de fotbal a României.

Daca pânǎ acum iubitorii fotbalului au beneficiat de DVD-uri despre alte mari stele ale fotbalului, Hagi si Dobrin, colectia valorilor fotbalului romanesc se intregeste cu înca un DVD. Iubitorii sportului cu balonul rotund vor beneficia de un portret amplu al marelui fotbalist român ILIE BALACI. Afirmat de la varsta adolescentei, Balaci şi-a legat numele si gloria de succesele echipei Universitataea Craiova, pe care a slujit-o cu abnegaţie în anii ’70-’80. Fosta glorie a Băniei a intrat în istoria fotbalului românesc ca unul dintre cei mai valoroşi jucǎtori.
24 de pagini îi dedicǎ suplimentul Jurnalului Naţional şi 90 de minute de film pe DVD-ul intitulat BALACI, realizat şi editat de E-mediaone. Interviuri, valoroase secvenţe de arhivǎ ilustrând momente din meciuri celebre, la care se adaugǎ un reportaj realizat în exclusivitate pentru acest DVD, în urma cu numai câteva zile, în Kuweit, acolo unde Ilie îşi desfǎşoarǎ activitatea ca antrenor.
ILIE BALACI – supranumit de admiratori şi presǎ “minunea blondă”, “prinţul din Bǎnie”, “cel mai iubit dintre olteni” – evocǎ în reportaj perioada trăitǎ ca jucǎtor de fotbal la Craiova, ratarea unui transfer rasunator la AC Milan, decăderea “Craiovei Maxima” si nefericita sa accidentare de la Baia Mare care a pus capǎt, în mod dramatic, carierei sale de jucator la numai 27 de ani.
Invitat sǎ vorbeascǎ despre Balaci, renumitul antrenor Mircea Lucescu afirmǎ că Ilie a fost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi din teren. Cornel Dinu aminteste de momentul începutului de cariera în echipa naţionalǎ a Romaniei ca fiind “debutul celui mai tânăr jucator, la doar 17 ani şi 6 luni.

“ Am iubit de mic sportul. Satisfacţiile pe care ţi le aduce fotbalul sunt nenumǎrate! Când strigau 40.000 de mii de oameni “Ştiinţa! Hai Ştiinţa” se ridica pǎrul pe tine. Dar când îmi strigau numele, era o emoţie fǎrǎ egal. Acum îmi doresc sǎ trǎiesc pânǎ la 8o de ani, fǎrǎ sǎ mǎ schimb deloc, nici fizic, nici psihic!”- Ilie Balaci ( 2008)

DVD-ul dedicat lui ILIE BALACI, – film pe suport digital este un produs care nu trebuie să lipsească din casa nici unui microbist!

Ioana Bogdan

Petreceţi, distraţi-vă, oricând cu AMZA PELLEA!

Amza Pellea
DVD-ul Amza Pellea, oferă publicului o colecţie de umor, în care sunt adunate materialele din excepţionala creaţie de televiziune a inegalabilului artist, preţioase documente din arhiva Televiziunii Române – 16 scenete. Nea Mărin nu este singur. Ii ţin companie: Sucă, Sache, Veta sau Naşu’ Pantelică, portrete de referinţă, fermecătoare, ce merită a fi văzute sau revăzute, pentru că şi-au dobândit, celebritatea şi puterea de-a rezista peste vreme. Alături de Amza Pellea îi puteţi urmări şi pe actorii: Dumitru Furdui, Şerban Ionescu, Draga Olteanu-Matei, Mariela Petrescu, Dem Rădulescu, Mihai Stoenescu, Ştefan Tapalagă DVD-ul conţine şi bonus – un interviu realizat de Tudor Vornicu, un document din care cei ce l-au îndrăgit pe Nea Mărin şi lumea sa fascinantă pot afla, chiar de la acela ce l-a întruchipat cu har, cum s-a născut ideea unui asemenea personaj şi cum a putut fi transformată în poveste.
Putem spune că Amza Pellea, olteanul autentic, neaoş, a creat un nou brand romanesc „Nea Mărin”. Prin glumele sale a asigurat oltenilor simpatia generală a românilor. Au devenit celebri prin scriitura scenetelor sale: atât nepotul Sucă cât şi zaibărul oltenesc.

Geta Chira

Doi vecini- Arghezi

Tudor ArgheziFilmul DOI VECINI este o comedie de moravuri realizată după schiţa lui Tudor Arghezi, „singura operă cinematografică a maestrului Arghezi”. Geo Saizescu
TUDOR ARGHEZI (21 mai 1880 – 14 iulie 1967)
Face parte din galeria celor mai importanţi scriitori care au marcat literatura română şi universală din prima jumăte a secolului XX. Talentul, personalitatea sa non-conformistă, excelenţa staturii sale literare, polivalenţa sa creatoare (poet, prozator, publicist, cronicar, pamfletar, dramaturg, traducător) au pus o amprentă unică pe literatura şi publicistica românească. A avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea literaturii pentru copii. În 1943, a luat atitudine împotriva ocupaţiei germane şi a fost încarcerat în Lagărul de la Tg.Jiu. După război, prolecultiştii îl exclud din viaţa literară românească. Este repus în drepturi în 1954. În 1960, este serbat de Academia Română. Primeşte valoroase distincţii şi premii academice naţionale şi internaţionale. Laureat al „Premiului Herder – 1965”.
Ioana Bogdan

Cu doamna CARMEN STĂNESCU – despre filmul “Doi vecini”

Carmen StanescuFilmul „Doi vecini” a însemnat pentru mine un prag de viaţă şi de carieră, a însemnat debutul meu în cinematografie. Eram actriţă la Teatrul Naţional încă din 1945 şi jucam în trupa de aur a maestrului Sică Alexandrescu, alături de uriaşii teatrului românesc: Giugaru, Birlic, Beligan şi atâţia alţii… Într-o zi a anului 1958 a venit la mine un tânăr regizor, inteligent, frenetic şi plin de haz, care mi-a propus să joc în primul său film, un scurt metraj, după o schiţă de Tudor Arghezi. Avea binecuvântarea marelui scriitor, lucru cu care nu se puteau mândri mulţi în vremea aceea, ştiindu-se cât de parcimonios era patriarhul literelor romaneşti. Mi se părea că povestea lui Arghezi are ceva caragealian în esenţa ei. Regizorul făcuse o distribuţie admirabilă. Aveam bucuria să fiu partenera lui Ion Lucian, nevasta lui, „madame locotenent I.G.Petrescu” – o cuconiţă cochetă, mediocră, cu pretenţii aristocratice. Aveam experienţă teatrală, jucasem mult pe scândura scenei, dar… acum… filmul, camera de luat vederi erau cu totul altceva! Cum s-ar zice astăzi, era o provocare! Am înţeles rapid care sunt diferenţele filmului faţă de scenă. Mi s-a părut extraordinar că în faţa obiectivului, „prim-planul” îmi dădea posibilitatea de a lucra mult mai expresiv trăirile personajului meu. Prin intermediul lui, simţeam că sunt, paradoxal, mult mai aproape de public şi de pretenţiile sale. Mi s-a părut că trăiesc un vis frumos pe platou, şi, sincer vorbind, m-am simţit foarte sigură pe mine… alături de o asemenea echipă! Mi s-a părut uşor „să fac film”. M-am înţeles de minune cu viziunea regizorală a lui Geo, olteanul talentat şi plin de spirit comic, atât pe platou cât şi în viaţă. Eu zic că, întotdeauna la film, totul depinde de regizor! El trebuie să aibe filmul în cap, înainte de a intra cu actorii pe platou. Şi Geo ştia ce vrea! Pe urmă, un mare merit al lui a fost felul în care şi-a alcatuit distribuţia, alături de patru veterani ai scenei aducând câţiva tineri actori, unii colegi de-ai lui, care au confirmat strălucit în anii următori. Filmam afară, vremea era minunată… Casa, personajele, cartierul, decorul din platou, moda vestimentară, strada, vânzătorul ambulant… toate îmi aminteau de anii copilăriei mele, filmul reuşind să fie o oglindă fidelă a acelor vremuri cu moravurile lor bucureştene. „Inamicii” noştri din film, erau interpretaţi de doi mari actori ai scenei româneşti: uriaşul comic Birlic şi inegalabila Nineta Gusti. Cele patru personaje principale, identice în superficialitatea şi ifosele lor, trebuia a fi totuşi individualizate. Miki Lucian, cu care m-am înţeles de minune, era ca un păun de carton. Părea născut cu chipiu şi sabie la şold. Ninetei nu-i puteam rezista, avea atâtea găselniţe comice în creionarea „doamnei avocat Theodorescu-Fălciu”, un personaj poate mai cazanier decât al meu. În rest, identic. Ca şi la teatru, muream de râs la repetiţiile pentru filmare. Birlic era adorabil, imprevizibil, inventiv, un cavaler curtenitor incurabil, un profesionist alături de care nu puteai să nu străluceşti. Minunaţi – tinerii Mitică Furdui, Aurel Cioranu şi Mitzura Arghezi. Mulţumesc lui Dumnezeu! A fost un moment fast pentru cariera mea cinemataografică, mi-a adus multe satisfacţii. Şi acum, după jumătate de secol de la premieră, revăd pelicula cu aceiaşi bucurie şi râd făcând o reverenţă în faţa publicului care ne-a dat măsura succesului şi în faţa tuturor acelora care au participat la realizarea acelei mici bijuterii cinematografice, demnă, cred eu, de orice arhivă a comediei! Carmen Stănescu

Amintiri consemnate de Ioana Bogdan, iunie 2009

La multi ani!

Martisor

E-Media va doreste o primavara frumoasa!
In perioada 1-8 Martie doamnele si domnisoarele care fac comanda pe unul din site-urile noastre www.muzicadecolectie.ro sau www.filmedecolectie.ro primesc un martisor muzical din partea noastra.