Classique.ro @ Blog

August 2009. Zi caniculara. Acasa la maestrul Ion Lucian.

- Meştere Lucian, vreau sǎ vǎ propun un exerciţiu de memorie! Sǎ ne intoarcem în 1958, pe platourile de la Buftea, unde se realiza filmul “Doi vecini”. Nu eraţi la primul film.
- Nu, nu era primul meu film, dar m-a atras imediat, pentru ca era vorba de un scenariu cu iz caragealesc…
- Primul film avand un scenariu adaptat dupa o schiţǎ scrisǎ de Tudor Arghezi.
- Da. Suportul scenariului a fost pentru noi prima prima calitate spre succes.Deşi bǎtrânul poet nu scrisese pânǎ atunci scenarii de film, scenariul acesta a fost excelent, regizorul a fost inspirat, o distribuţie de aur; deci, toate amǎnuntele care sǎ te tenteze sǎ te angajezi într-o asemenea aventurǎ! Toatǎ disputa aia dintre personaje, absolut ridicolǎ…
- Dintre avocatul Fǎlciu şi ofiţerul Petrescu, rol jucat de dumneavoastrǎ.
- Mai mult, disputa femeilor era cu totul ridicolǎ…
- De la ele, de fapt, a plecat toatǎ atmosfera belicoasǎ.
- Era cu totul ridicola, dar plina de sevǎ! Aş zice cǎ personajele au cǎpǎtat strǎlucire prin interpreţi, şi nu vreau sǎ trag turta pe spuza personalǎ…
- Asta se vede, se simte ! Era o stupizenie conflictul, fara un temei real.Cu toate acestea, coborâse din camerele domnilor cǎtre cǎmǎruţele servitorilor, care se iubeau. Un fel de Romeo si Julieta, al cǎror amor dâmboviţean nu se putea dezvolta din cauza urii dintre stǎpâni..
- Probabil cǎ tocmai lipsa de substantǎ a conflictului, plus limbajul au dat umorul de care era atâta nevoie. Şi slujit, cum spuneam, de o distribuţie de excepţie, filmul s-a bucurat efectiv de un mare succes, luptând cot la cot cu lung-metrajele epocii. Am pornit la lucru, toţi, cu mult entuziasm. Probabil cǎ si stimulaţi de tinereţea şi energia lui Saizescu, îndrǎgostiţi fiecare de rolurile respective. Primele cadre, îmi aduc aminte, le-am filmat în interior intr-un decor construit la Buftea, dupǎ care ne-am dus în aer liber şi o mare parte din film a fost filmatǎ pe o strǎduţǎ, nu-mi amintesc exact care, din cartierul Cotroceni. Acolo erau, pe fiecare strada, clǎdiri vechi…
- Construite dupǎ arhitectura timpului, a anilor ‘20
- Exact, farǎ nici o stridenţǎ modernǎ. Partenera mea, Carmen Stanescu era deja una din marile vedete ale Teatrului Naţional, iar eu împlinisem de curând treizeci şi ceva de “anişori”.
- Dumneavoastrǎ eraţi deja un actor în plinǎ afirmare!
- Da, pentru cǎ debutul meu a fost fulminant, în trei ani de zile am ajuns la cotele cele mai ridicate. Aveam totusi o emotie, venind în contact cu o vedeta a Nationalului. Primele mele reacţii au fost putin timide, fapt care l-a cam enervat pe regizorul Saizescu. El voia sǎ fiu ofiţerasul plin de emfazǎ, ţâfnos…
- Doamna Carmen Stǎnescu spune cǎ jucaţi atât de convingator, de “parcǎ v-aţi fi nǎscut cu chipiu şi centiron”, atât de bine eraţi înfipt în personaj”…
- Asta, probabil, s-a întâmplat dupǎ ce mi s-a atras atenţia. Carmen a ştiut de la bun început sǎ fie foarte directǎ, comunicativǎ, astfel cǎ orice emoţie şi respect pentru personalitatea ei s-au topit rapid şi in scurt timp am devenit, pe ecran, un cuplu. Celǎlalt cuplu era mai pretenţios putin pentru cǎ Birlic era o personalitate copleşitoare, iar Nineta era o mare vedetǎ.
- In timpul acela, Nineta Gusti era una dintre marile vedete feminine ale teatrului românesc.
- Da, dar, ti-am spus, Ioana, cǎ noi toţi actorii aveam senzaţia cǎ personajele sunt bine scrise, bine conturate, dialogul curgea direct, normal…Grigore avea darul de a te cuceri prin simpla lui prezenţǎ lui şi topea orice fel de relaţie rece. Deveneai un aluat în mâna lui. Mi-a fost foarte uşor! Când îl aveam pe Birlic în faţa ochilor, la jumǎtate de metru, Universal era… altfel. Mergeam odata cu el, pe stradǎ la Praga, când am filmat “Viaţa învinge”. Acolo nu-l cunoaştea nimeni. Dar, când venea cineva spre noi, de la zece metri realiza imaginea lui Birlic şi începeau râsetele…. Avea darul acesta de la Dumnezeu lǎsat, harul comic, care topea orice fel de gheaţǎ.
- Doamna Carmen Stanescu spune cǎ filmul are o atmosferǎ extraordinarǎ, cǎ la filmari îşi revedea copilǎria, strada cu arthitectura ei, moda vestimentarǎ, viaţa oamenilor din epocǎ, trecerea olteanului cu cobiliţa pe umǎr…
- E adevarat. Un merit extraordinar l-a avut Saizescu, care a conceput o atmosferǎ foarte fidelǎ timpului din schiţa lui Arghezi. Ordonanta de exemplu…
- Debutau în film doi tineri actori…
- Aurel Cioranu şi fata lui Tudor Arghezi, Mitzura. Totul avea patina epocii. Mi-aduc aminte episodul pianului, care a rǎscolit tot cartierul Cotroceni. Vǎ daţi seama, s-a dus zvonul aşa, ca o explozie:”se filmeaza, se filmeaza! Veniti, veniti!”. Şi au venit toţi vecinii, nu cei doi ci tot cartierul. Aşa cǎ am avut şi public. Eu nu aveam o experienţǎ cinematograficǎ bogatǎ, filmul fiind altceva decât teatrul.
- Cinematograful nu era, la vremea respectiva, în anii’50, un lucru comun.
- Absolut! Cu totul diferit de teatru. Pentru cǎ: deschizi o uşǎ, cu un anumit sentiment în martie şi o închizi pe partea cealalata în mai…
- Sau în decembrie!
- Cum poţi sǎ mai ai trǎirea aceea, continuitatea, adevarul?..
- Şi totusi, aţi putut!
- Sǎ-ţi spun un secret: pentru mine nu a existat camera. N-a existat, pentru cǎ ea era partener.
- Şi atunci, în conditiile acestea de parteneriat, posibilitatile actorului sunt mai mari decat în teatru.
- Diferenţa este cu totul alta. Nu mai simţi aportul partenerului – PUBLICUL.
- Asta înseamnǎ bine sau rǎu?
- Pentru mine, personal, la început a fost destul de rǎu! Dar m-am strǎduit sǎ discut cu camera aşa cum discutam cu Carmen sau cu Grigore. Şi asta a contat, probabil, foarte mult.
- Aveti o amintire foarte nostimǎ din timpul filmarilor. Vreţi s-o mai povestiţi odatǎ?
- Bǎnuiesc cǎ ǎ referiţi la povestea cu pǎlǎria lui Birlic. E o întâmplare nostimǎ, pur cinematograficǎ, aparţinând copilariei cinematografiei româneşti. Vǎ spuneam cǎ am filmat o parte din scenariu la Buftea, o parte la Cotroceni. Din aceastǎ cauzǎ s-a fǎcut o greşealǎ. S-a constatat la montaj cǎ Birlic pleca de la el din casǎ, venind la mine în apartament, cu palaria pe cap. Şi a venit la mine fara pǎlǎrie.
S-au fǎcut toate încercarile posibile ca sǎ se monteze o altǎ secvenţǎ intermediarǎ de a remedia o astfel de “scǎpare”. Şi atunci s-a hoǎrât , lucru care astazi, n-ar mai fi posibil, sǎ se reconstruiascǎ la Buftea decorul care, între timp fusese demolat. S-a refacut toata ambianţa respectivǎ. Ne-au convocat la ora “mai umana” într-o duminicǎ dimineata la ora 11.00. S-au fǎcut luminile, ele au durat cel mai mult, pentru cǎ se schimbau fiecare cadru. Ne-am machiat, apoi am luat tradiţionala cafeluţǎ, ne-am mai refǎcut mişcarea în cadru şi s-a facut ora 12 şi ceva aproape unu. Ne-au chemat la cadru. Am coborat pe platoul de filmare. S-a striga ”motor!” şi….în momentul acela Birlic a zis:” Sǎ-mi aducǎ cineva pǎlǎria”! Pauzǎ!!!. Cinci minute, zece minute…Grigore a mai spus odaǎ: “Sǎ-mi aducǎ cineva pǎlǎria !”. Atunci s-a descoperit cǎ pǎlǎria plecase în dimineaţa aceea în Bucuresti, la un pǎlǎrier sǎ fie cǎlcatǎ, aranjatǎ pentru un film dupǎ Caragiale, la care urma sǎ înceapǎ filmǎrile. Bineinţeles, fiind duminicǎ magazia de costume era închisǎ. Nu era nimeni acolo. În primul rând nu se ştia la care pǎlǎrier a fost dusǎ pǎlǎria. În sfâşit un recuziter a luat o maşinǎ şi s-a dus dupǎ ea. A luat la rând pe toţi pǎlǎrierii Bucureştiului. Nu erau ei mulţi, dar fiind duminicǎ atelierele erau închise. Pânǎ la urmǎ, pe la ora 15,00 s-a gǎsit pǎlǎria, la ora 16.00 a ajuns la Buftea pe platou, bineînteles cǎlcatǎ cu totul altfel, ca pentru epoca lui Caragiale. Ei, dar cu toate racilele de început, cu toata lipsa de experienţǎ, a fost o perioada fastǎ pentru cinematografia româneascǎ. Şi acest filmuleţ care s-a turnat într-un timp record, într-o atmosferǎ de “dolce farniente”, de mare, mare bucurie, a avut un succes de public care se dovedeşte de neegalat. Iatǎ, reapare acum, dupǎ 50 de ani…
- Premiera filmului a avut loc în 1959…DVD-ul dupǎ jumǎtate de secol!
- Declar deschis, cǎ filmul s-a mai proiectat de curând şi reacţia spectatorilor contemporani din 2009 a fost la fel de fierbinte ca atunci, în 1959.
- Uitandu-vǎ acum la film, cum vi se pare Ion Lucian de atunci?
- Eu sunt un actor foarte pretentios. Cand e vorba de mine, cand ma analizez sunt afurisit. Cand ma compar sunt mandru. Totdeauna m-am privit cu un ochi extrem de critic. In teatru nu am putut sa ma controlez imediat, în film ai acesta posibilitate. Este poate pentru singura oara, cand mi-a placut fara rezerve. Adicǎ nu mi-am gǎsit nici un reproş.Am avut o mare bucurie privindu-mǎ. Fiind alǎturi de Camen la o vizionare, am auzit-o spunând “Lucian, aceastǎ comedioarǎ- scurt metraj este atât de reuşitǎ, atât de plinǎ de sevǎ, încât ar sta cu cinste în orice competiţie a unui mare festival internaţional.” Atunci mi-am zis cǎ este puţin subiectivǎ, dar acum când vǎd cǎ, dupa 50 de ani, impactul este la fel de puternic, îndraznesc sǎ spun cǎ ea a avut dreptate şi subscriu din toatǎ inima la opinia ei.
- Afirmatia constituie o notǎ extraordinara pentru regizor.
- Da, cred cǎ a fost una dintre marile lui realizǎri. Şi dacǎ-mi aduc bine aminte, era primul lui film.
- “Doi vecini” a marcat debutul lui Geo Saizescu în cinematografie. Sub o stea foarte norocoasǎ! Sǎ-l abordezi pe patriarhul de la Marţişor era un lucru de mare curaj…
- Patriarhul de la Mǎrtişor l-a iubit foarte mult şi, spre surprinderea tuturor, au lucrat nemijlocit, foarte bine….
- Doi olteni!
- Doi olteni, dar asta i-a apropiat, deşi de Arghezi era foarte greu sǎ te apropii, mai ales la lucru. Saizescu însǎ l-a cucerit de la început! Faptul cǎ acum acest film s-a renǎscut pe un DVD, m-a umplut de fericire. Sa va explic de ce: Arta noastra, a actorilor, este o artǎ perisabilǎ. Dispare odatǎ cu cǎderea ultimei cortine. In cinematografie mai ai nororcul sǎ continui sǎ fii prezent, chiar şi dupa ce s-a lasat cortina. Daca dumneavoastra veţi avea bucuria sǎ vedeţi acest film pe suport DVD este pentru noi, creatorii lui, o imensǎ bucurie. În primul rând, pentru cǎ reînvie o epocǎ, pe care dumneavoastrǎ nu aţi trǎit-o. Veţi savura puţin parfumul acestei epoci, felul în care oamenii se comportau şi îşi duceau viaţa de zi cu zi. E e aşa de frumos uneori sǎ plonjezi în trecut, mai ales când e vorba de un trecut plǎcut, din care avem ceva de învǎţat, chiar şi când nu trebuie sǎ faci ceea ce ai vǎzut pe peliculǎ! Dar comedia, pe care dumneavoastrǎ, de data asta o savuraţi acasa, o sǎ vǎ placǎ! Iar eu voi fi fericit, împreunǎ cu toţi colegii mei, cu care am realizat-o acum 50 de ani!
Vǎ doresc VIZIONARE PLǍCUTǍ!.

Ioana Bogdan,
Bucuresti, 2009