Classique.ro @ Blog

Filmul „Doi vecini” a însemnat pentru mine un prag de viaţă şi de carieră, a însemnat debutul meu în cinematografie. Eram actriţă la Teatrul Naţional încă din 1945 şi jucam în trupa de aur a maestrului Sică Alexandrescu, alături de uriaşii teatrului românesc: Giugaru, Birlic, Beligan şi atâţia alţii… Într-o zi a anului 1958 a venit la mine un tânăr regizor, inteligent, frenetic şi plin de haz, care mi-a propus să joc în primul său film, un scurt metraj, după o schiţă de Tudor Arghezi. Avea binecuvântarea marelui scriitor, lucru cu care nu se puteau mândri mulţi în vremea aceea, ştiindu-se cât de parcimonios era patriarhul literelor romaneşti. Mi se părea că povestea lui Arghezi are ceva caragealian în esenţa ei. Regizorul făcuse o distribuţie admirabilă. Aveam bucuria să fiu partenera lui Ion Lucian, nevasta lui, „madame locotenent I.G.Petrescu” – o cuconiţă cochetă, mediocră, cu pretenţii aristocratice. Aveam experienţă teatrală, jucasem mult pe scândura scenei, dar… acum… filmul, camera de luat vederi erau cu totul altceva! Cum s-ar zice astăzi, era o provocare! Am înţeles rapid care sunt diferenţele filmului faţă de scenă. Mi s-a părut extraordinar că în faţa obiectivului, „prim-planul” îmi dădea posibilitatea de a lucra mult mai expresiv trăirile personajului meu. Prin intermediul lui, simţeam că sunt, paradoxal, mult mai aproape de public şi de pretenţiile sale. Mi s-a părut că trăiesc un vis frumos pe platou, şi, sincer vorbind, m-am simţit foarte sigură pe mine… alături de o asemenea echipă! Mi s-a părut uşor „să fac film”. M-am înţeles de minune cu viziunea regizorală a lui Geo, olteanul talentat şi plin de spirit comic, atât pe platou cât şi în viaţă. Eu zic că, întotdeauna la film, totul depinde de regizor! El trebuie să aibe filmul în cap, înainte de a intra cu actorii pe platou. Şi Geo ştia ce vrea! Pe urmă, un mare merit al lui a fost felul în care şi-a alcatuit distribuţia, alături de patru veterani ai scenei aducând câţiva tineri actori, unii colegi de-ai lui, care au confirmat strălucit în anii următori. Filmam afară, vremea era minunată… Casa, personajele, cartierul, decorul din platou, moda vestimentară, strada, vânzătorul ambulant… toate îmi aminteau de anii copilăriei mele, filmul reuşind să fie o oglindă fidelă a acelor vremuri cu moravurile lor bucureştene. „Inamicii” noştri din film, erau interpretaţi de doi mari actori ai scenei româneşti: uriaşul comic Birlic şi inegalabila Nineta Gusti. Cele patru personaje principale, identice în superficialitatea şi ifosele lor, trebuia a fi totuşi individualizate. Miki Lucian, cu care m-am înţeles de minune, era ca un păun de carton. Părea născut cu chipiu şi sabie la şold. Ninetei nu-i puteam rezista, avea atâtea găselniţe comice în creionarea „doamnei avocat Theodorescu-Fălciu”, un personaj poate mai cazanier decât al meu. În rest, identic. Ca şi la teatru, muream de râs la repetiţiile pentru filmare. Birlic era adorabil, imprevizibil, inventiv, un cavaler curtenitor incurabil, un profesionist alături de care nu puteai să nu străluceşti. Minunaţi – tinerii Mitică Furdui, Aurel Cioranu şi Mitzura Arghezi. Mulţumesc lui Dumnezeu! A fost un moment fast pentru cariera mea cinemataografică, mi-a adus multe satisfacţii. Şi acum, după jumătate de secol de la premieră, revăd pelicula cu aceiaşi bucurie şi râd făcând o reverenţă în faţa publicului care ne-a dat măsura succesului şi în faţa tuturor acelora care au participat la realizarea acelei mici bijuterii cinematografice, demnă, cred eu, de orice arhivă a comediei! Carmen Stănescu

Amintiri consemnate de Ioana Bogdan, iunie 2009