Classique.ro @ Blog

Classique Brasov

E-Media — Tue, 09 Aug 2011 12:01:08 +0000

Actorul si salbaticii: despre regizorul Manole Marcus si actorul Toma Caragiu

E-Media — Mon, 01 Aug 2011 12:00:14 +0000

MANOLE MARCUS
(n. 8 ianuarie 1928 – d. 12 octombrie 1994)
În 1955 a absolvit Institutul Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“.
Începe să realizeze filme de comedie cum ar fi: Nu vreau să mă însor (1960), Cartierul veseliei (1964).
Talentul său de regizor începe să devină apreciat şi recunoscut după realizarea unor filme cu ton dramatic: Zodia fecioarei (1966), Canarul şi viscolul (1969), Puterea şi adevărul (1971), etc.
Apogeul carierei sale artistice, într-o epocă în care era greu să spui cu uşurinţă adevărul, (libertatea „cuvântului“ fiind îngrădită) este reprezentat de: Actorul şi sălbaticii (1974) şi Operaţiunea Monstrul (1976), o dramă şi o comedie, ce reuşesc uneori chiar prin mesaje subliminale să transmită emoţii puternice, să transforme caractere. Ele au impresionat atât criticii vremii, dar mai ales publicul larg.
Regizor celebru, uneori și scenarist, a fost un poet al interferențelor dintre destinele individuale și marea mișcare generală a societății în care a trăit.
A lucrat cu mari actori, construind eroi credibili, caractere puternice şi complexe, care vor rămâne de neuitat în memoria publicului cinefil.
Mulți dintre actorii care au jucat în filmele regizate de Manole Marcus au fost răsplătiți cu numeroase premii de interpretare.
FILMOGRAFIE:
- Regizor: La mere (1953) şi Viaţa nu iartă (1957) – în colaborare cu Iulian Mihu; Într-o dimineaţă (1959); Nu vreau să mă însor (1960); Străzile au amintiri (1961); Cartierul veseliei (1964); Zodia fecioarei (1966); Singur (1968); Canarul şi viscolul (1969) – peliculă, în a cărei coloană sonoră a intrat piesa Canarul a formaţiei Phoenix, a fost interzisă la începutul anilor şaptezeci; Puterea şi adevărul (1971); Conspirația (1972); Capcana (1973); Departe de Tipperary (1973); Actorul şi sălbaticii (1974); Operaţiunea Monstrul (1976); Cianura şi picătura de ploaie (1978); Omul care ne trebuie (1979); Punga cu libelule (1980); Non – stop (1981); Orgolii (1981); Ca-n filme (1983); Mitică Popescu (1984); Marea sfidare (1989); Vâltoarea (1989)
- Scenarist: La mere şi Viaţa nu iartă (în colaborare cu Iulian Mihu); Cartierul veseliei (în colaborare cu Ioan Grigorescu); Cianura şi picătura de ploaie (în colaborare cu Virgil Mogoş); Non – stop ; Orgolii
- Actor: Actorul şi sălbaticii – (Pictorul)
PREMII:
Cartierul Veseliei – Premiul pentru cea mai bună regie, la Festivalul Naţional al Filmului de la Mamaia, 1965; Zodia Fecioarei – Diploma de onoare şi trofeul „Dama del Paraguas“ la Festivalul Internaţional al Filmului de la Barcelona, 1967; Puterea și Adevărul – Premiul ACIN, 1972; Actorul şi sălbaticii – Nominalizare la Marele Premiu la Festivalul de Film de la Moscova, 1975 şi două premii ACIN: Premiul Special al Juriului pentru regie şi Premiul de interpretare masculină (Toma Caragiu); Omul care ne trebuie – Premiu ACIN, 1979

TOMA CARAGIU
Toma Caragiu s-a născut la 21 august 1925, într-o familie aromână, din Grecia, care se stabileşte în 1940 la Ploieşti. Se înscrie la Drept, dar abandonează cursurile şi intră la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică Bucureşti pe care îl absolvă în anul 1945. Temperament vulcanic, secondat de o gândire artistică profundă, Toma Caragiu era capabil să-şi construiască rolurile într-un mod unic, făcându-le să devină antologice.
A jucat în egală măsură: comedie, dramă, tragedie, vodevil, revistă. A trecut de la rolurile clasice, la glumele spuse cu inegalabilul său haz în spectacolele de varietăţi, sau la rolurile interpretate în zecile de producţii cinematografice. Nimeni nu putea rosti replicile aşa cum o făcea el. Timbrul vocii lui ţi se întipărește în memorie. Nu are un public, aşa în general, are mii şi milioane de spectatori şi telespectatori, care îl adoră.
Ca actor de film, a realizat un rol de excepţie în Actorul şi sălbaticii şi a fost distins cu premiul ACIN, pentru interpretare masculină. Filmografia sa număra peste 40 de roluri.
A jucat în serialele de televiziune: Neînfricaţii, Un august în flăcări, Urmărirea şi a apărut în numeroase emisiuni de televiziune, cu momente antologice care i-au asigurat drumul spre inima oamenilor. A jucat în mii de reprezentaţii de teatru.
Dispariţia sa prematură, la cutremurul din 4 martie 1977, a însemnat o imensă pierdere.

Actorul si salbaticii – pareri

E-Media — Mon, 01 Aug 2011 11:55:58 +0000

Din flayerul DVD-ului ACTORUL ŞI SĂLBATICII:

„Atu-ul filmului îl reprezintă excelentul scenariu al lui Titus Popovici, amalgamând genuri diferite precum estrada, burlescul, pamfletul şi chiar rechizitoriul politic, care le asigură, mai ales lui Caragiu şi Diaconu, apariţii de excepţie.“
Tudor Caranfil

„Sub chipul şi în mâna lui Toma Caragiu, nea Costică Caratase are vulgaritatea mulată pe candoare, ironia pe subtilitate şi geniul comic pe conştiinţa genială a propriei valori, a forţei lui de armă. Personaj care lasă frâu liber tragicului şi comicului din el, loc pentru muşcătura ascuţită a ironiei şi pentru nodul ridicat în gât de prezenţa unei tristeţi copleşitoare.“
Eva Sârbu

„Meşteşugar echilibrat, regizorul Manole Marcus ştie să răspundă, în filmele sale – barometre sensibile la jocul deschiderilor politice – apreciate în epocă ca modele estetico-profesionale, cu promptitudine, dar şi cu o anumită decenţă, mizând pe capacitatea sa de a nara coerent precum şi pe prestaţia unor actori de marcă.“
Cristina Corciovescu, Bujor T. Rîpeanu

ÎNCHINARE
În acolada asta de vreme, agonisind peste şaizeci de ani de când tot cotrobăi prin desaga actoriei româneşti, doar de două ori mi-am dorit „să fiu“ un anumit destin, pe care noi îl numim „personaj“.
Prima oară a trebuit să-l conving pe scenarist, scriitorul Titus Popovici ( din mereu şi pentru multă vreme cel mai – cel mai dintre dânşii) şi pe regizor, Manole Marcus, autorul atâtor izbânzi cinematografice… şi ale subsemnatului – personajul Fridman din filmul pe care îl veţi vedea.
A doua oară nu am avut parte de binecuvântarea autorului pentru simplul motiv că „Nenea Iancu“ s-a cam grăbit şi nu a mai apucat să vadă spectacolul fantastic de adevărat cu „Scrisoarea pierdută“ inventat de Alexandru Tocilescu pe scena Teatrului Naţional. „Toca“ m-a aruncat în caracterul lui Farfuridi, să mă lupt cu Ştefan Iordache, marele Caţavencu.
Îndeletnicirea actoricească poate deveni artă doar atunci când actorul „parcurge“ drumul de la el „actorul“ la dânsul „personajul“. Succesul acestui demers este determinat de lungimea umbrei de risc asumat de actor, privegheat de regizor , ajutat de partener.
Împreună cu Marele – Toma – Caragiu, soarta mea artistică din filmul ACTORUL ŞI SĂLBATICII a fost binecuvântată cu o izbândă, pe care o închin cu dragoste şi respect spectatorului nostru în amintirea celor mai grăbiţi dintre noi.
Mircea Albulescu

Astăzi ACTORUL ŞI SĂLBATICII este un film bun, cu actori extraordinari, cu o poveste frumoasă, o regie sobră, impecabilă, un film care trece peste orice modă, unul dintre filmele pe care ar trebui să le băgăm într-un seif pentru a fi scoase peste 100 de ani.
Atunci însă, în ’74, a fost mult mai mult pentru că toţi ştiam că nu era vorba despre legionari, ci despre bolşevici, şi asta la vremea aceea era de un curaj nemaipomenit.
Apoi, vârful de glorie al lui Caragiu, presărat cu umorul lui Marin Moraru, cu frumuseţea sobră a Margaretei Pogonat şi a Mariei Chira, cu contorsionatul Albulescu, cu naivul Zamfirescu, cu pălăria mea de comisar şi… un final ca un strigăt.
Aşa cum copiii făcuţi din dragoste sunt cei mai reuşiţi, noi am dansat, am cântat şi am râs pentru dumneavoastră cei de atunci, cei de azi şi cei de peste 100 de ani.
Mircea Diaconu

A fost un film greu. Cu distribuţie mare şi „grea“. Cu deviz mare, dar pe mâna unui regizor greu ca valoare. A fost un film frumos, bine făcut, film de referinţă în istoria cinematografiei româneşti. Pentru mine, un rol mai altfel, mai solicitant, dar mai iubit. Un film trist şi vesel , ca viaţa.
Margareta Pogonat

“Actorul si salbaticii”

E-Media — Mon, 01 Aug 2011 11:47:30 +0000

ACTORUL ŞI SĂLBATICII

Filmul, pseudo-biografic, este inspirat din viaţa actorului Constantin Tănase, vedetă şi animator al teatrului românesc de revistă, renumit pentru cupletele sale satirico-politice în perioada interbelică. În acelaşi timp, filmul reprezintă un virulent atac împotriva nazismului şi a mişcării legionare. De fapt este un manifest artistic împotriva tiraniei, a totalitarismului regimului ceauşist (cenzura vremii n-ar fi permis un asemenea mesaj). Costică Caratase (Toma Caragiu) este vedeta şi directorul teatrului de revistă „Vox“. Unul din cupletele premierei pe care o pregăteşte, este o satiră usturătoare la adresa naziştilor şi a Gărzii de Fier. Atât Caratase, cât şi textierul său, Ionel Fridman (Mircea Albulescu), rezistă presiunilor legionare; Fridman plăteşte cu viaţa îndrăzneala de a termina textul. Nimeni nu-l poate determina însă pe „marele actor“ să renunţe. Nici comisarul Radu Toma (Mircea Diaconu), nici soţia (Margareta Pogonat), nici valetul Vasilică (Marin Moraru), nici fiica, pe care o adora (Maria Chira). Seara premierei devine un strălucitor spectacol de revistă, dar şi un moment de maximă încărcătură emoţională… cu final previzibil.

Premii:
Nominalizare la Marele Premiu la Festivalul de Film de la Moscova, 1975
Două premii ACIN: Premiul Special al Juriului pentru regie şi Premiul de interpretare masculină – Toma Caragiu

Distribuţia: Toma CARAGIU, Mircea ALBULESCU, Margareta POGONAT, Ion BESOIU, Mircea DIACONU,
Carmen PETRESCU, Maria CHIRA, George PAUL AVRAM, Marin MORARU, Ovidiu IULIU MOLDOVAN,
Carmen BERBECARU, Gheorghe ȘIMONCA, Florin ZAMFIRESCU, Lucia BOGA, Lia ŞAHIGHIAN,
Tricy ABRAMOVICI, Zephi ALŞEC, Cornel CIUPERCESCU, Constantin DINULESCU

Scenariul: TITUS POPOVICI • Coregrafia: CORNEL PATRICHI • Machiaj: IOANA MOCANU • Montaj: LUCIA ANTON
Muzica: GEORGE GRIGORIU • Melodii de: ION VASILESCU, MIŞU IANCU • Sunet: ing. BUJOR SURU
Decoruri: VIRGIL MOISE • Costume: TOMINA • Imagine: NICU STAN • Regia: MANOLE MARCUS

Durata totală: 153 min. • DVD/PAL • Color • Regiunea: All • Format 4:3 • Sunet: Stereo

” Napasta” – Pagini de documentare

E-Media — Mon, 18 Jul 2011 10:49:39 +0000

În timpul procesului, Caion a recunoscut că l-a inventat pe autorul ungur, că a inventat presupusul traducător al textului acestuia, că a falsificat un document pentru a da substanţă acuzaţiilor pe care le aducea lui Caragiale. S-a făcut celebru, dar nu a reuşit să dărâme mitul. Delavrancea l-a apărat pe prietenul său, într-un proces la care s-au vândut bilete ca la teatru, făcând din asta rolul vieţii lui şi marea dovadă a oratorului desăvârşit care era, atacând rând pe rând fiecare probă şi demontând unul câte unul fiecare argument, pentru a scoate la lumină adevărul. “Nu, domnilor – pleda Delavrancea, spiritul profund şi ascuţit al lui Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional. Rolul lui a fost de a contribui la însănătoşirea vieţii noastre publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu îşi calomniază nici personajele create de el. Parcă îl văz retras într-un colţ, scânteindu-i privirea de pătrundere, surâzând de sinceră şi bună plăcere: îşi ascultă eroii pretutindenea, cu dragoste îi studiază, îi rotunjeşte în mintea lui, îi descarcă de partea banal-indiferentă, şi îi reduce la sufletul lor real-estetic, etern-real. Aşa şi-a studiat tipurile; şi, animat de altă dragoste, de enorma dragoste de limba românească, s-a jertfit ei, frământând-o pentru a-i spori viaţa, puterea şi farmecul.”
x x x
Fragment din articolul incriminat, “Domnul Caragiale” al lui Caion:
“Când năzbâtioşii aceia de locuitori ai Galiei pătrunseseră taman în Roma şi erau cât pe-aci să urce şi treptele Capitoliului, locuitorii cetăţii eterne fugiseră ca puii de potârniche pe unde D-zeu găsiseră.
O speţă ciudată de oameni rămase locului, aceştia fură senatorii, care credeau în mintea lor de mandarini că bărbile lor albe vor impune respect barbarilor; s-a întâmplat însă tocmai altfel: cu bărbi cu tot au fost morfoliţi de către neciopliţii aceia de năvălitori.
Acea speţă de mandarini înfloreşte şi în literatura noastră şi unul dintre ei este şi domnul Caragiale.
Bea domnul Caragiale, lumea zice că face spirit; varsă domnul Caragiale din pricina vinului, lumea zice că face spirit; poate că dă spirt afară, dar spirit ne-a ferit Domnul sfânt să vedem.
Când înjură domnul Caragiale, iarăşi lumea aplaudă şi zice că dumnealui face satiră populară.
Poate n-om fi noi populari şi d-aia nu prea apreciem meritul acestui domn, care întreaga sa viaţă n-a făcut decât spirit, care e un fel de surogat de alcool.”
________________________________________
Fragment din cel de-al doilea articol incriminant la adresa lui Ioan Luca Caragiale :, “Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”, semnat de Caion:
” – Sdreleo, eşti un hoţ.
- Taci din gură, domnule, că d-ta eşti un june şi apoi niciodată nu ai furat, cum de mă numeşti hoţ?
Amicii domnului Caragiale astfel şi-au apărat magistrul :.
- Domnule Caion, eşti un nemernic, un infam şi un june, cum de poţi a spune că a plagiat Caragiale, fala, mândria etc. a neamului nostru?
Le spui lor că sunt oameni necinstiţi, ei te numesc nemernic; nu-i bagi în seamă, ei îţi spun că eşti tânăr […].Iată o nouă teorie favorabilă hoţiei de toate genurile: furi, omori şi vine un june poliţist şi te ia de guler, iar tu, ţanţoş, răspunzi:
- Fugi, d-le, că eu sunt hoţ bătrân; mucosule, ce cauţi să mă arestezi?
Domnul Mumuianu, eminentul procuror, pronunţă un rechizitoriu.
Acuzatul, un bătrân pungaş, îi răspunde:
- Taci, d-le, d-ta eşti mai tânăr şi n-ai furat, cum de mă judeci atunci?”

Scrisoarea editorului catre fanul site-ului www.classique.ro

E-Media — Mon, 18 Jul 2011 10:41:01 +0000

Dragǎ prietene, cititor al site-ului nostru,
dupa mine, piesa NAPASTA, nu numai cǎ investigheazǎ o lume cu totul
diferitǎ de universul comico-satiric al autorului. Indrǎznesc sǎ spun ca ea are încǎrcǎtura şi tragismul unei drame din teatrul antic grec. Bǎnuiesc cǎ si
regizorul Miron Nicolescu ( Dumnezeu sa-l odihneasca în pace !),
a simţit asta pentru cǎ a dat ecranizarii sale de la TVR, atmosfera aceia implacabilǎ, hieraticǎ a teatrului elen antic.
Lipseşte Corul, dar pare ca autorul a rezolvat altfel elementul punitiv din finalul piesei. Marea doamna a teatrului romanesc, IRINA RǍCHIŢEANU – ŞIRIANU ( una dintre cele mai valoroase actriţe din anii 60-70 , o ineglabilǎ recitatoare de versuri) aratǎ în spectacolul tv ( alb/negru),ca o Vestala drapatǎ în doliul satului romanesc. Silueta ei are ceva din simplitatea majestuoasǎ a formelor brancuşiene. Obsesia rǎzbunǎrii, care o bântuie cu patimǎ, aminteşte de anticele piese Electra si Orestia. Dreptatea care se face la final, pedeapsirea vinovatului are ceva din formula fatalitǎţii : « aşa trebuie ». Anca nu are încredere în autoritǎti şi-şi asumǎ ea implacabila judecata şi pedeapsire a vinovatului. “Greşealǎ pentru greşealǎ şi nǎpasta pentru nǎpastǎ”- este ultima replica a Ancǎi.
Despre jocul lui Emil Botta, ma înfior…de câte ori vǎd piesa. Unii se strambǎ uşor ca fiind intrepretarea personajului prea pateticǎ, prea exteriorizatǎ.
N-aş vrea sǎ dam curs acestei polemici. Iţi pot mǎrturisi, draga prietene, cǎ din cele 3 variante ale Napastei, pe care le-am vǎzut, Ion-ul lui Botta este cel mai rǎscolitor, cel mai impresionant, pânǎ la senzaţia durerii pricinuitǎ de un cuţit rǎsucit în stomac. Actorul a înţeles cǎ trebuie sǎ ducǎ suferinţǎ la paroxism ca sǎ justifice patima rǎzbunǎrii din sufletul Ancǎi. Relaţia dintre cele doua personaje este biunivocǎ. Ea a ales comportamentul rigid, rece ( ascunzând turmente incandescente) iar nebunul exacerbarea strǎilor emoţionale. Autorul, ca şi regizorul şi interpretii, au mizat pe acest impact asupra ucigaşului propus de autor. Dragomir, conştient de vinovaţia sa, nu mai are putere sǎ se dezvinovǎţeascǎ de moartea sinucigaşului Ion.
În realitatea noastrǎ, omul Botta era impresionant, enigmatic. Unul dintre cei mai speciali actori români şi un remarcabil şi rafinat autor de poezie în literatura românǎ. Când venea la filmari la Televiunea Româna, pǎşea pe alei, ca o umbrǎ animate de-o boare, anatomie aproape imaterialǎ, din interiorul cǎreia te sǎgetau fascinant ochii lui halucinanti care fixau, scormonind parcǎ in sufletul celui întalnit în cale. Dinspre fiinţa sa fragilǎ, pe care senectutea lǎsa peceţi vizibile, se auzea un glas cald, venit parǎ din curtoazia etichetelor palatine : « Sǎrut mainile, doamnǎ ! » . Tabloul acesta neobişnuit ne crea nouǎ, tinerilor invǎţǎcei din TVR, un sentiment de admiraţie şi mister, copleşitor.
Dragǎ prietene, dacǎ nu ai în casa un volum de versuri scrise de Emil Botta, cautǎ în biblioteci, pe la rude şi prieteni, in anticariate…Nu poti trece peste efigia numele poetului Emil Botta, fara a-l şti , mǎcar prin lecturǎ. Mi-aduc aminte cǎ am cǎutat în cǎrţile sale, versuri pentru a fi cantate de prietenii mei folckişti (Anda, Nicu, Vintila, Zoica). Anda era fascinata si de actor si de poet şi avea curajul sa încerce. Şi Nicu Alifantis cu propensiunea sa fata de marea poezie a lumii, parcǎ s-a aproiat de poet. Nu stiu daca a dus la capǎt ceva. Trebuie sa mai verific ! Oricum, mǎ simt un om privilegiat ca l-am vǎzut adeseori pe maestrul straniu şi insingurat, fie la teatru, pe stradǎ, în filme, pe culaorele televiziunii din Calea Dorobanţi., adeseori prelingandu-se ca o fantasma din alte lumi profunde, prin curtea TVR , de la poarta catre studiouri, cu silueta lui usor inconvoiata, susţinând ca pe un drapel cuminte, pletele ninse. Am observat cǎ, atunci când treceau pe lânga el, pe aleea cǎtre holul mare al studiourilor, pe holul dinspre machiaj, sau la cabina sa, oamenii cǎpǎtau o fizionomie aparte. Se straduiau, parcǎ, sǎ nu respire câteva secunde, pentru a-i lǎsa LUI tot aerul, în semn de omagiu. Un soi de protecţie nedeclarata, un gest de respect tandru şi admiraţie. Nu era ceea ce azi numim despre o persoana zarita pe ecran « vedeta tv »… Privirea sa, de culoarea otelului gri-albǎstrui, avea ceva… exrasenzorial. Ritmul rar al vorbelor dǎdea discursului sǎu (chiar şi într-un salut scurt) o greutate care îti printa pe timpan si in suflet, o bucurie aparte cǎ “te-a vǎzut şi te-a remarcat”. N-am mai auzit pe nimeni, nici chiar pe Gheorghe Cozorici, sau pe George Constantin, cu vocile lor fabuloase (eroii mei in materie) spunând femeilor “Sǎrut mâinile!” ca Emil Botta. Vorbele lui aveau un fel de ecou lung, imponderabil. Se lipeau, parcǎ, de palme şi de suflet, te temeai sǎ nu le ia vântul…Voiai sǎ le reţii cumva înscrise în memoria ta afectivǎ, ca pe un talisman preţios, mǎgulitor si straniu !

Piesa NAPASTA este extraordinarǎ! Soarta ei a fost însǎ nedreaptǎ, încǎ de la aparitţie. Inserarea unei drame reuşite între comediile vitriolante, deranja pe multi aşa-zişi literati, politicieni şi formatori de opinie. Urmǎrit de urǎ şi micime sufleteascǎ, scriitorul Ioan Luca Caragiale a fost în repetate rânduri şters de pe lista premianţilor Academiei Române. Sufletul marelui dramaturg s-a frânt, sub povara unei cabalei mizerabile puse la cale de nişte neica-nimeni, cu intenţia infamǎ de a strivi statura literarǎ uriaşǎ a « grecoteiului » Caragiale. A fost învinuit de plagiat. Maşinǎria calomniei s-a pus în funcţiune. S-au confecţionat mǎrturii incriminante, s-a apelat la personaje fictive. Ca avocat celebru, Delavrancea l-a aparat magistral de Caragiale, câştigand procesul prin demontarea fiecarui argument acuzator ca fiind un fals rǎu intenţionat. Acuzatorul a recunosut cǎ a inventat totul. La recurs Caion a fost însǎ achitat. De fapt, dramaturgul şi marele sǎu prieten, avocatul si scriitorul Barbu Ştefǎnescu Delavrancea nu voiau sǎ-l trimitǎ dupǎ gratii pe Caion. Doreau doar ştergerea noroiului pe pe obrazul scriitorului şi asta s-a precizat în epocǎ. Numele marelui dramaturg a fost reabilitat! Caion a achitat… ! Caragiale, învins de ingratitudinea autoritǎtilor literare, de lichele culturale si, de politicieni veroşi a ales exilul.
Eram foarte tânǎra când am auzit dspre celebrul “proces literar ” reluat pe marginea incriminarii de plagiat a dramei « Nǎpasta ». Procesul s-a rejudecat public în cazul aşa-zisului care fusese umilit marele dramaturg Ioan Luca Caragiale de cǎtre un homuncul cultural. Asteptata , remarcabila restituire venea tǎrziu, dar eu cred ca nenea Iancu, de acolo, din raiul cu îngeri hâtri, a oftat amar a satisfacţie…

În 1972, a apǎrut cartea PROCESUL CARAGIALE – CAION, semnatǎ de un intelectual rafinat, un barbat de înaltǎ ţinutǎ culturalǎ, Romulus Vulpescu, aristocrat al cuvântului scris. S-a epuizat rapid. « Când am intrebat dacǎ juriul il considera pe Caion vinovat, sala toatǎ a a rǎspuns: DA ! Şi astfel a aplicat fierul roşu pe adevǎratul vinovat, altǎ datǎ acoperit prin zelul politicianismului…S-a fǎcut act de dreptate la 70 de ani de la rostirea rusinosului verdict, care va fi contribuit şi el pe lângǎ alte vexaţiuni, la surghiunul de bunǎ voi al autorului SCRISORII PIERDUTE, urmat de moartea lui printre straini »
Din pǎcate, aceastǎ carte apare astazi foarte rar în anticariate. Ar fi frumos şi util pentru generaţiile mai tinere, dacǎ s-ar gǎsi un editor cu tragere de inima, care sǎ reediteze acel volum de numai 88 de pagini.

Ioana Bogdan

” Napasta” de I.L. Caragiale

E-Media — Mon, 18 Jul 2011 10:32:28 +0000

Piesa NAPASTA – Capodopera lui I.L.Caragiale – prezintǎ la prima vedere structura unei drame poliţiste, dar ascunde pe parcursul ei un furnicar de procese psihologice, pasiuni puternice : invidie, dragoste patimaşǎ, deznǎdǎjejde, cǎinţa-calvarul vinovaţiei, obsesia rǎzbunǎrii, iertare. Personajele cu caractere puternice, de sorginte dostoievschianǎ, se confruntǎ într-un joc al distrugerii, manuind rationalul ca uneala in slujba irationalului. Piesa demonstreazǎ polivalenţa investigatorului Caragiale, nu numai în zona moravurilor contemporanilor sǎi dar şi în planul psihologiei umane, parcurgând strǎlucit şi palierul prozei fantastice. Periculos nenea Iancu, o uriaşǎ si diversificatǎ forţǎ creativǎ pentru câţiva imbecili contemporani. La rastimp de câteva decenii bune, Baranga strivea doar în douǎ versuri nimicnicia imoralǎ umanǎ.
» Dacǎ nu poţi sǎ urci,
Mǎcar sǎ bârfeşti şi sǎ spurci »….

NĂPASTA,
dramă în două acte de Ion Luca Caragiale. Spectacol realizat în colaborare cu Teatrul Naţional “I.L.Caragiale”-Bucureşti.
REGIA: Miron Niculescu Scenografia; Gh. Bedros
Durata: 104 min.
PERSONAJELE – DRAGOMIR, cârciumar – Toma Dimitriu
- GHEORGHE, învăţătorul satului – Traian Stǎnescu
- ION, ocnaş – Emil Botta
- ANCA, soţia lui Dragomir – Irina Răchiţeanu Şirianu
- Câţiva oameni

NAPASTA – rezumat

“Napasta”, publicatǎ în “Convorbiri literare” (1890), reprezintǎ o încercare a dramaturgului de a echilibra în opera sa comicul cu tragicul, universul burghez orǎşenesc cu lumea satului, in vasta sa operǎ dramaturgicǎ..
Acţiunea se petrece într-un sat de munte. E searǎ. Lângǎ masa de lemn, pe care arde o lampǎ cu gaze, Anca şi barbatul ei Dragomir ascultǎ ştirea pe care Gheorghe, învǎţǎtorul satului, tocmai o citea din gazetǎ. Dispǎruse de la ocnǎ, nebunul Ion. Se credea cǎ a cǎzut în ocna cea veche şi pǎrǎsitǎ de multǎ vreme. Omul fusese condamnat la douazeci de ani de închisoare grea pentru un uciderea lui Dumitru, gospodar cunoscut în sat. Bǎrbatul dintâi al Ancǎi, pe care femeia il avusese cu drag la inima a fost gasit mort în pǎdure. Descoperind cadavrul, Ion- pǎdurarul, i-a luat din buzunar tutunul, amnarul şi luleaua. Pe cǎmaşa lui au rǎmas urme de sânge şi cum alte probe nu existau, Ion a fost condamnat. Deşi acuzatul susţinea cǎ nu este vinovat, probele au fost considerate ca edificatoare.
Bǎtut crâncen şi supus unui tratament inuman, Ion înnebuneşte în închisoare. Era un nebun paşnic, dar avea şi perioade în care era stǎpǎnit de mania persecuţiei şi avea viziuni religioase.
Articolul de ziar îl îngrozeşte pe Dragomir, cel de-al doilea soţ al Ancǎi. Bǎnuiala cǎ nu Ion i-a omorât omul iubit, ci Dragomir, a fǎcut-o pe Ana sǎ accepte cǎsǎtoria cu acesta din urmǎ. Neavand incredere în autoritǎţi. Dorea cu orice preţ ca Dragomir sǎ-si primeascǎ pedeapsa. L-a urmǎrit îndeaproape, timp de nouǎ ani. I-a studiat fiecare gest, arunca apropouri şi, cu cât trecea vremea, omul ei devenea tot mai agitat. Simpla rostire a numelui celui mort îl tulbura.. Suspicioasǎ, femeia supraveghea fiecare mişcare a bǎrbatului ei, din ce in ce mai tulburat. Dacǎ în primii ani de cǎsnicie Dragomir o încuraja pe Anca în pomenirea rǎposatului Dumitru, acum, orice soroc îl fǎcea tot mai nervos. Visele urâte şi coşmarurile nu-i dǎdeau pace. Muşcǎtura de pe braţ îl durea şi, ca sǎ uite, mergea tot mai des la cârciuma Popii, de unde se întorcea, în fiecare searǎ, beat.
Dragomir aştepta sǎ se împlineascǎ zece ani de la sǎvârşirea omorului şi, asa cum cerea legea, voia sa marturiseasca crima dupa prescriere. Sǎ fie iertat de pedeapsǎ. Un singur an mai avea, dar nu mai putea îndura remuşcǎrile.
Gheorghe, învǎţǎtorul satului, o iubea în tǎcere pe Anca , neînţelegând de ce femeia continua sa locuiasca cu Dragomir. A incercat sǎ-i spunǎ Ancǎi cǎ fǎrǎ ea nu mai poate rǎmâne în sat. Anca imagina insǎ, mai departe, planuri de rǎzbunare. Într-o searǎ, pe cand Dragomir era la cârciuma, a sosit un oaspete sǎrman şi ciudat, care a cerut cu disperare de mâncare. Omul i-a încredinţat motivul care l-a adus adus într-o stare cumplitǎ, de nebunie. Astfel, Anca îl identificǎ in omul necunoscut pe Ion, pǎdurarul de la Corbeni, cel fugit de la ocnǎ. Ea aflǎ prin Gheorghe, cǎ Dragomir a spus celor de la cârciumǎ cǎ va pleca din sat pentru câtva timp. Un ghimpe a strǎpuns inima femeii. El e ucigasul, cum sa-l lase nepedepsit? Va trece anul şi ucigaşull se va preda autoritǎţilor. Apoi va fi liber, iar tot ce a îndurat ea nouǎ ani de zile, va fi fost în zadar. Beat, Dragomir vine acasǎ şi vrea sǎ stea de vorbǎ cu femeia lui. .Surescitat, îi spune Ancǎi planul sau de plecare. Ea îl ascultǎ şi poarta discuţia astfel, încât sǎ-i dea de inţeles omului cǎ ştie ceva despre vinovǎţia lui.
Dragomir pleacǎ înspaimântat la culcare. Singurǎ, în liniştea nopţii, Anca plǎnuieşte cum sǎ-l omoare pe Dragomir. Nu mai poate astepta planul de prescriere a omorului. Pune mana pe barda, dar în prag reapare nebunul Ion, speriat de coşmare şi de durerea de la muşcaturǎ. Spaima omului sporeşte când Ancai îl pune faţǎ în faţǎ cu Dragomir. Aparitia lui Ion îl scoate din minţi.. Dragomir i spune cǎ el nu este vinovatul, ci altcineva care peste un an va veni şi va recunoaşte ca l-a omorât pe Dumitru. Anca îl acuzǎ direct,ii spune ocnasului cǎ Dragomir e ucigaşul. Nebunul face o crizǎ, sare la Dragomir, urând « de ce l-a lǎsat atâţia ani la ocnǎ » ? Anca îl linişteşte, iar Ion pleacǎ, luand de pe masǎ un cuţit şi se înjunghie. Sfǎtuit de Anca, Dragomir îi ia chimirul şi-l pune în buzunaul lui, apoi ia cadavrul şi-l aruncǎ într-o fântânǎ pǎrǎsitǎ. Chemat pe ascus de Anca, Gheorghe aleargǎ la primǎrie sǎ anunţe moartea lui Ion-nebunul.. In faţa autoritaţilor, Anca spune cǎ Dragomir l-a ucis pe Ion. Cǎmasa bǎrbatului plinǎ de sânge şi chimirul mortului ieşind din buzunar dovedeau fapta. Dragomir e luat de jandarmi. Eroarea se repetǎ. Dovezile care-l învinuiesc pe Dragomir sunt identice cu cele care-l bagaserǎ la ocnǎ pe pǎdurar.. Patima de rǎzbunare a Ancǎi se stinge cu convingerea ca « s-a fǎcut dreptate ». “Greşealǎ pentru greşealǎ, nǎpastǎ pentru nǎpastǎ “- este ultima replicǎ a femeii.
REPLICI din piesa:
Anca: …Eşti tu niţel cam ţicnit… adică, ce niţel? Eşti bine de tot; de mult ţi-ai pierdut sărita…(Dragomir ascultă nervos.) Noaptea visezi urât şi sai din somn mereu… Ţi-e frică să dormi cu lampa aprinsă…”
Dragomir: Anco, am visat urât… mă doare mâna!
Anca: Aiurezi, te doare mâna din vis…
Dragomir: Mă înjunghie unde am semnul de muşcătură.
Anca: Şezi jos!… Tremuri. (el şade.) De unde ai tu muşcătura aia la mână, Dragomire?
Dragomir: De mult…
Anca: Da… Ce ai visat?
Dragomir: Un cap de mort… cu dinţii mari… vrea să mă muşte… mă doare …A ţipat (Dumitru) şi-a căzut în genunchi… a dat să scoaţă cuţitul… da’ m-am repezit şi l-am lovit peste mână şi la beregată… când m-am aplecat la el, m-a muşcat de mână.
Anca: De la el… era muşcătura …

ADEVAR ISTORIC : DON CARLOS, Infantele Spaniei, prinţ de Asturias

E-Media — Fri, 15 Jul 2011 14:08:33 +0000

Don Carlos ( iulie 1545 – iulie 1568), Infante de Spania, a fost fiul regelui Filip al II-lea, rezultat din cǎsǎtoria acestuia cu Maria de Portugalia, verişoara sa. Strǎbunicile celor doi fuseserǎ surori. O căsătorie politică şi cvasi-incestuoasă. Prinţul Carlos rămâne orfan de la naştre. Regina mamǎ moare, cand abia împlinise18 ani. Copilul a venit pe lume handicapat fizic şi psihic. Un bǎieţel firav, care va avea de susţinut un permanent duel cu atotputernicul lui părintre. La 14 ani, Carlos este logodit cu printesa franceza Elisabeta de Valois. Dreptul la tronului îi este contestat. “Fiul celui posedat de diavol “ nu poate domni. Acestea sunt cuvintele papii Paul IV, care, interesat în trecerea posesiunilor din Italiaîn stǎpânirea lui, îl determina pe Henric II al Franţei sǎ declare rǎzboi Spaniei. Filip II este însǎ destul de puternic spre a-şi pǎstra tronul şi, prin tratatul de la Cateau-Cambresis (1559), care incheie rǎzboiul, Spania rǎmâne stǎpânǎ în Italia, iar regele cu o tânǎra soţie de 14 ani – Elisabeta de Valois, logoditǎ la aceea orǎ cu prinţul Carlos, de care este despǎrţitǎ brutal. Nunta face loc pǎcii între cele doua mari regate. Filip estun abil arbitru politic într-o Europǎ zbuciumatǎ de curente reformatoare. O politicǎ de mână forte, sprijinită pe puterea banului ( posesiuni în Spania, Ţǎrile de Jos: Olanda, Belgia, Luxemburg, în nord-estul Frantei, în Italia şi în America) şi pe forţade reprimare a Inchiziţiei. La 17 ani Carlos este supus unei trepanaţii, care-i va schimba comportamentul. Pentru amestecul în conflictul din Flandra, Carlos este arestat din ordinul regelui şi surghiunit în palatul său din Madrid, unde moare la foarte scurt timp. Decesul, aparent ciudat, este pus pe seama tatălui, zvonindu-se că a fost otrăvit din ordinal acestuia. Dar, în Colecţia de documente (Arhivele istorice ale Spaniei – 102 vol., publicate în anii 1842 -1895) nu se aminteşte nimic despre ostilitatea dintre tată şi fiu. Cercetările moderne atestă moartea naturală a lui Don Carlos, infirmând zvonurile din secolul al XVI-lea .

Elisabeta de Valois (aprilie 1545 –octombrie 1568) a fost fiica lui Henric al II-lea al Franţei şi a Caterinei de Medici. Printesa Elisabeta a Franţei s-a cǎsǎtorit la vârsta de 14 ani cu Filip al II-lea al Spaniei, in 1559 la Guadalajara, Spania, dupǎ o foarte scurtǎ logodnǎ cu Infantele Spaniei, Don Carlos. Din raţiuni politice devine reginǎ a Spaniei şi mama vitregǎ a fostului logodnic. Cei doi tineri au avut stranii similitudini de destin. Ambii s-au nǎscut în 1545 şi au murit în 1568, la vârsta de 23 de ani. Regele a iubit-o pe aceeasta a treiua soţie a sa si mortea ei l-a aruncat intr-o depresie îndelungatǎ..

DON CARLOS, PERSONAJ LITERAR
Personajul Don Carlos a devenit arhicunoscut mai curând de sub lumina reflectorelor, graţie poemului dramatic al lui Schiller. Învins în realitatea istorică el va intra tiumfător în literatură datorită scriitorului german. Atras de destinul tragic al prinţului, Schiller i-a atribuit nefericitului infante calităţile eroice specifice aspiraţiilor din secolul sǎu. Zugrǎvit ca personaj romantic, caracter puternic şi generos, Carlos devine simbol al libertǎţii omului de sub orice constrângere, un pericol maxim la adresa puterii absolutiste. În piesă, dragostea lui Don Carlos pentru Elizabeta de Valois, logodnica sa, devenită mamă vitregă, este pusă la grea încercare, mai ales că acesta refuză avansurile tânărului. oferindu-i doar prietenie. Marchizul de Posa, amic si confident din copilărie revine în Spania. Este cunoscut ca susţinǎtor înfocat al independenţei Flandrei. Prinţesa de Eboli îndrǎgostitǎ de Carlos şi refuzatǎ de acesta ofera regelui “mǎrturii” ale iubirii vinovate dintre reginǎ şi fiul vitreg. Regele îl delegǎ pe Marchiz sǎ-i supravegheze. Posa îi încalcǎ porunca, încearcând să înlocuiască în inima lui Carlos amărăciunea iubirii pierdute, şi-l atrăge pe prinţ către idealurile înalte ale luptei de emancipare a flamanzilor, pe care Inchiziţia şi regalitatea spaniolă i-au aruncat în flăcările rugurilor “purificatoare”. Posa incearcǎ sǎ dejoace intriga prientesei de Eboli. Planul, ca Don Carlos să preia conducerea acelor provincii este descoperit. Furia regelui, alimentatǎ din douǎ surse e cruntǎ. Rǎzbunarea pe mǎsurǎ. Carlos este arestat. Marchizul este ucis din ordin regal. Filip nu-i poate ierta pe niciunul dintre ei, nici sentimentele lui Carlos pentru reginǎ de şi nici complotul politic. Prizonier în propriul lui palat, spionat şi suspectat ca duşman al regelui, Don Carlos hotărăşte să fugă in Flandra, împlinind astfel sfânta dorinţă a lui Posa. Regina îl înţelege şi îl sprijină. Regele hotǎrǎste pedeapsa capitalǎ. Ca sǎ nu aibe pe conştiinţǎ moartea propriului fiu, regele face un târg sinistru cu “Sfanta” Bisericǎ catolicǎ. Se împacă cu Marele Inchizitor şi-l aruncǎ pe Carlos în mâinile tribunalului Inchiziţiei. Carlos este arestat la mormântul marchizului de Posa. De faţǎ sunt curtenii, regele, regina şi Marele Inchizitor. Prinţul îsi acuzǎ tatǎl de asasinarea marchizului. Posa. Işi ia adio de la reginǎ printr-un sǎrut cast. Este înconjurat de “glugile negre ale inchiziţiei. Sub motivul trădării de ţarǎ, de tron şi rege, de erezie faţǎ de Sfinta Bisericǎ catolicǎ, este dus cǎtre”purificare”.Ştiind cǎ din temniţele Inchiziţiei, nimeni nu a scăpat cu viaţă, prinţul accepta martiriul, sacrifficiul total, în numele ideii de libertate..

REPLICI memorabile din piesǎ:

Actul I
Marchizul de Posa – Sire, eu sunt un cetătean al vremurilor ce vor veni! O faptă silnică nu dăinuieşte mai mult decât acela care a înfăptuit-o.Omul e mult mai mult, decât îl socotiţi! Lăsaţi să înflorească spiritul! Daţi libertatea gândirii! Natura toată în măreţia ei pe libertate e întemeiată.Şi ce bogată e în libertate!
Regele Filip : Fereşte-te de Inchiziţia mea ! Nu vreau să-mi pară rău. Continuă să fii om! Ocupa-te indeaproape de fiul meu şi cerceteaz-o pe regină…

Actul II
Marele Inchizitor: De ce m-ai chemat?
Regele: Vreau un sfat!. Am omorat un om ( marchizul de Posa-n.red.)şi nu mai am odihnă!
M.I: De ce?
Regele; M-a trǎdat….A fost şi el…jertfit…
M.I: Nu! El a fost ucis pe ascuns ! Trebuia, prin mijlocirea noastra ca să moară! Dumnezeu l-a dăruit acestor vremuri cǎci era nevoie ca în duhul lui de hulă şi ocară, să iasă la lumină zadarnica îngâmfare a raţiunii….Spune-mi ce vrei?
Regele: Vreau să ne-mpăcăm….
Marele Inchizitor: Doar dacă Filip îşi pleacă fruntea cu umilintă!
Regele: Fiul meu unelteste o răzvrătire…
Marele Inchizitor: Şi ce vrei sǎ faci?
Regele: Nimic sau…tot!
Marele Inchizitor: Ce-nseamnă… tot?
Regele: Să-l las să plece, dacă nu pot să las să fie omorât!
Marele Inchizitor (ton lugubru): Dă-mi-l MIE! Dă-mi-l mie…!
Regele: E…singurul meu fiu!
Marele Inchizitor: Mai bine purificat, decât liber!

Scena finala:
Carlos (înconjurat de gărzi, către Elisabeta): O noapte a fost de-ajuns să faci din mine bărbat în toată firea! Să fie un BINE mai înalt decât acela de a fi a mea!
Elisabeta (soptit): Nu-mi lua în seamă lacrimile!
Don Carlos: Prietenia mea nu ţi-o pot da, cum n-am putut iubirea s-o dau altei femei.
Elisabeta: Înţeleg!
Don Carlos: Şi-acum… Adio! ( o săruta cast, în faţa regelui, Inchizitorului şi curţii)
Elisabeta: E ceasul desparţirii…
Marele Inchizitor: (simţind gustul sângelui) Dǎ-mi-l MIE !

Un articol scris de Ioana Bogdan.

Despre autorul poemului dramatic Don Carlos

E-Media — Fri, 15 Jul 2011 14:00:56 +0000

JOHANN CHRISTOPH FRIEDRICH von SCHILLER (1759—1805)
Scriitor ( poet, dramaturg, romancier, filozof) membru activ in gruparea germana “ Sturm und Drang”, care a influentat notabil cultura europeana. Schiller atribuia artei, literaturii şi teatrului un rol fundamental în emanciparea omului.

Opere de referinţă: Hoţii, Don Carlos, infantele Spaniei, Trilogia Wallenstein, Maria Stuart, William Tell, lucrari care-i deschid drumul catre celebritate.De marele Johann Wolfgang von Goethe, l-a legat o prietenie exemplarǎ. Un duet de genii.
În 1785 Schiller scrie, cu enuziasnm, poezia Către bucurie, care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, Un fragment a devenit, peste mai mult de doua secole, imn al Uniunii Europene.

Friederch von.Schiller scrie între anii 1783 – 1787 poemul dramatic DON CARLOS, INFANTELE SPANIEI, a carei acţiune se desfşoarǎ pe douǎ planuri:pe de-o parte- un conflict de famile între Infantele Spaniei Don Carlos şi tatăl său regele Filip al II-lea şi, pe de altǎ parte, între absolutismul politic şi dreptul la libertate, la autodeterminare al popoarelor. Autorul s-a inspirat din popularele Legende negre ale Spaniei, confom cărora regele Spaniei era suspectat că şi-a trimis la moarte fiul din motive amoroase şi politice. In piesa scriitorului german, conflictul execerbează conotaţiile din politica puternicului rege Filip al doilea asupra Europei secolului al XVI-lea, in drama razboiului cu Ţările de jos. Piesa lui Schiller, devine în scurt timp celebră. Ea figurează de peste trei secole în repertoriile teatrale, pe marile scene ale lumii.

Profund impresionat de piesa lui Schiller, marele compozitor italian Giusseppe Verdi scrie cu 8 decenii mai tarziu o operǎ în 4 acte, intitulatǎ Don Carlos. Libretul ( în limba franceză) de Camille du Locle and Joseph Méry, s-a bazat pe piesa scriitorului german, desi acţiunea este mai restransǎ, iar pe langa personajele reale istorice , apar si personaje fictive. Subiectul ambelor capodopere surprinde conflictul care intervine în viaţa lui Carlos, Prinţ de Asturia (1545–1568) după despărtirea forţată de logodnica sa – printesa franceză Elisabeta de Valois. Din raţiuni politice aceasta se căsătoreşte, nu cu prinţul Carlos, ci cu tatăl acestuia, regale Filip al II-lea al Spaniei). Versiunea originală (în limba franceză) a avut 5 acte, spre deosebire de versiunea ulterioară, în limba italiană, restrânsă la 4 acte. Actualmente se prezintă tot o versiune în italiană, dar în 5 acte ( 4 ore). Premiera operei a avut loc la “L’Opéra de Paris” în ziua de 11 martie 1867, în timpul Expoziţiei universale.

O NOUA APARIŢIE EDITORIALǍ la TVR Media, în colectia TEATRUL NATIONAL TV- dramaturgie universalǎ.

E-Media — Fri, 15 Jul 2011 13:44:40 +0000

DON CARLOS poem dramatic de Friederich von Schiller, acum pe suport digitalizat!
Spectacolul realizat în 1995 , pe platourile Televiziunii Române, a avut un mare succes de public încǎ de la prima difuzare, impresionând publicul telespectator prin gandoarea textului, prin jocul actorilor, prin decorurile impresionante si costumele de o eleganţǎ şi o bogaţie remarcabile.
Cu acest DVD, TVRMEDIA aduce pe piaţa audio-video româneascǎ un spectacol memorabil de teatru, o capodopera a dramaturgiei universale. DON CARLOS, este un spectacol somptuos, de excepţie, realizat pe platourile

Televiziunii publice (1995), în regia lui Eugen Todoran. Acesta a distribuit actori redutabili în rolurile principale iar în rolul titular şi al reginei, un cuplu de doi tineri actori, aflaţi la început de carierǎ. “S-au folosit texte din traducerile lui George Coşbuc şi Alexandru Philippide.

Roluri memorabile au fost realizate de Mircea Albulescu ( regele Filip al II-lea), Dragoş Pâslaru ( Ducele de Alba)şi Adrian Pintea ( Marchizul de Posa), Florin Zamfirescu (Marele Inchizitor) alǎturi de: Elvira Deatcu ( regina) şi Marius Stǎnescu ( Don Carlos).
Cu prospeţimea, frumuseţea şi talentul lor, cei doi tineri actori reuşesc sǎ lumineaze imaginea tenebroasǎ a lumii din palatul regal, în care Filip al doilea îşi dǎ mâna cu Inchiziţia pentru a controla Europa occidentalǎ. Admirabile: regia, decorurile, costumele, coloana sonorǎ impresionantǎ şi regia de lumini.